Ce-am citit în decembrie (2025)

+ cod de reducere libris 20% pentru titlurile de club :D

Decembrie a fost o lună interesantă pentru mine. Am lansat la Gaudeamus Fete bune. Fete cuminți - cartea mea de proză scurtă apărută la Humanitas. A fost un salt emoționant pentru mine și vă las aici înregistrarea lansării alături de Victor Cobuz și Anda Docea (un combo jurnalistic fantastic și pentru care rămân încă recunoscătoare, vă mulțumesc!) și poate și acest chestionar în Revista de Cultură Familia care m-a întrebat trei lucruri despre carte și eu am răspuns: „Mi s-a întâmplat destul de des să vreau să scriu o scenă și am format pretexte sub formă de personaje.” Recunoscătoare rămân și pentru nominalizarea la Agenția de Carte, categoria Tânărul prozator al anului 2025 – dat fiind că e ultima strigare pentru mine la această nominalizare, la primăvară fac 33 de ani și nu mă mai încadrez. Gata cu lauda, să trecem la lucruri mai serioase!

În ianuarie v-am propus să citim Valurile de Virginia Woolf – am dat-o gata între timp, nu m-am putut ține de program, iar în februarie v-am propus Teatru de Jon Fosse, un laureat al Premiului Nobel. Cu ocazia aceasta mi s-a alăturat și Libris cu un cod de reducere de 20% la toate titlurile pe care le vom citi anul acesta în clubul meu. Reducerea rămâne activă tot anul 2026 cu codul LIB20RAMONA pentru toate titlurile. Puteți lua Teatru de Fosse cu 20% reducere, separat sau împreună cu alte titluri (se aplică fiecărei cărți în parte).

Vom citi așa:

Primăvara: Satantango, Laszlo Krasznahorkai (martie); Persuasiune, Jane Austen (aprilie); Mama tuturor întrebărilor, Rebeca Solnit (mai).

Vara: Melancolia, Mircea Cărtărescu (iunie); Fetele din Castel, Dodie Smith (iulie); Oliver Twist, Charles Dickens (august).

Toamna: Scara lui Iakov, Ludmila Ulițkaia (septembrie); Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee (octombrie); Preaiubita, Toni Morison (noiembrie).

Iarna (1): Roboții, Isaac Asimov vol. 1 (decembrie)

Presupun că vă întrebați ce e și cu pauza aceasta îndelungată la Perfect Contemporan – și pe bună dreptate, prieteni! Vom relua activitatea din februarie, când revenim cu episoade măcar bilunare. Vă mulțumesc pentru răbdare – în acest one woman show, uneori resursele mai și epuizează.

Iată cu ce lecturi mi-am petrecut luna decembrie :).

#roman

Zile birmaneze, George Orwell

Plot: ficțiune istorică; critică Imperiul Britanic în Birmania, explorează probleme de clasă, rasă și gen.

Un roman în care George Orwell critică Imperiul Britanic – am citit în noiembrie și Hoinar prin Paris și Londra care mi-a plăcut foarte mult (jurnal de călătorie, cartea sa de debut) și nu prea citesc cărți de același autor una după alta. De data asta așa s-a întâmplat și cred că am avut tendința să le compar (chiar dacă n-au nicio legătură). În orice caz, interesant pentru mine să-l descopăr pe Orwell și așa – pe care-l mai citisem doar cu Ferma animalelor și 1984 înainte de asta.

În Zile birmaneze facem cunoștință cu domnul Flory care locuiește în Birmania și are o mentalitate aproape de proscris printre europenii/englezii lui. Pentru că e fascinat de localnici și îi consideră egali (și îi și tratează astfel, în anumite condiții). Își critică semenii la doctorul băștinaș, dar, în același timp, la Clubul europenilor (doar pentru albi), deși uneori se încing destul de mult apele, de cele mai multe ori este laș și nu reușește să facă ceva semnificativ. E un ratat, de fapt, un romantic incurabil, un bărbat cult fără carismă și pe alocuri lamentabil. Nimic din naivitatea lui nu e atractiv, la fel cum nu e plăcută nici lașitatea lui. Cu toate acestea, ți-e drag de el la un moment dat – poate și pentru că ți-e milă de el. În acest cadru avem parte și de niște drame și intrigi interne de către un nobil al locului care vrea să avanseze în funcție. Și pentru că dl. Flory e bun la suflet, chiar dacă laș, cade în mijlocul acestor vicleșuguri. Nu l-am fi bănuit poate pe Orwell de a scrie cu atât dinamism pentru că ne împachetează în mijlocul problemelor sociale și o poveste de dragoste – nu vă zic cum iese toată treaba asta. Personajul ales este o Elizabeth destul de superficială, dar pe care n-o putem învinui complet pentru că a trăit cu o mamă neglijentă, artistă, care trăia de azi pe mâine și nu s-a ocupat teribil de bine de ea. Ceea ce a făcut-o pe Elizabeth să disprețuiască intelectualii (ceea ce dl. Flory și este, de altfel). Și nu doar că nu pricepe entuziasmul și admirația lui pentru „băștinași”, dar o și înspăimântă. Sunt două personaje tare bine închegate.

Povestea curge foarte bine chiar și fără semnificații multiple – dar într-adevăr aici aș sublinia atenția cu care Orwell critică comportamentul europenilor față de localnici, cum devin stupizi și cruzi, iar calitatea morală a oamenilor nu este dată nici de cultură și nici de culoare, de multe ori. Mi-a plăcut mult romanul și modul în care a navigat problematicile de rasă, clasă, gen/sex, precum și „șocul” cultural care de multe ori generează frică și comportamente lipsite de logică.

Minciuna cum că suntem aici, ca să-i ridicăm din mocirlă pe frații noștri negri, săracii de ei, nicidecum să-i jefuim. Cred că e o minciună destul de firească, dar ne corupe, ne corupe cum nici nu-ți poți închipui. Senzația aceasta permanentă cum că suntem niște hahalere și niște mincinoși ne obligă să ne justificăm zi și noapte. Aproape jumătate din bestialitatea cu care îi tratăm pe băștinași se explică în felul acesta. Noi, anglo-indienii, am putea fi aproape suportabili dacă am recunoaște că suntem niște hoți și furăm în continuare fără jenă. (65)

A apărut la editura Cartex, tradusă de Monica Manloachi.

12, Ștef Năstase

Plot: thriller; suntem în mintea criminalului care plănuiește o nouă crimă, observând-o îndeaproape pe detectiva care se ocupă de cazul lui.

Cine-ar fi zis că o să citesc trei thrillere anul acesta – eu care nu sunt o cititoare de thriller. Întreabă de Andrea (Noelle W. Ihli) a fost unul dintre ele, iar altul chiar Clara de aceeași Ștef Năstase cu care am și făcut un interviu la Perfect Contemporan în 2025: Nimeni nu scrie ca tine. Am fost bucuroasă (dar și surprinsă!) când am văzut că-i apare o nouă carte așa c-am luat-o la Gaudeamus și-am și citit-o în zilele petrecute acolo. Mi-a plăcut chiar mai mult decât Clara și mi se pare și mai bine scrisă, mai intensă și a fost chiar potrivită pentru perioada lui decembrie. Asta pentru că are o oarecare tematică de Crăciun.

Thrillerul e scris din perspectiva personajului negativ – suntem în mintea criminalului care ne expune tehnicile, metodele și motivele pentru care comite niște crime în serie. E vorba despre 12 crime în 12 ani, în preajma Crăciunului, acompaniate de indicii și colindul binecunoscut: 12 Days of Christmas, On the first day of Christmas, my true love sent to me... A fost foarte fain și personajul-erou, o detectivă nouă în funcție, inteligentă și ambițioasă, care-și dorește să rezolve în sfârșit misterul acestui criminal odios (ceva destul de clasic aici, dar care pentru mine merge foarte bine ca poveste: tatăl ei a pierit în slujba serviciului și vrea să-l răzbune). La fel de clasică este și povestea întunecată de viață a antagonistului, criminalul motivat de o copilărie nefericită și o întâmplare catalizator. Au fost schițate priceput detaliile.

M-a ținut foarte bine în priză și, la fel cum s-a întâmplat și cu Clara, și aici e vorba mai mult despre cum se întâmplă lucrurile, mai degrabă decât „ce” se întâmplă. Misterul și suspansul se strecoară printre detalii, undeva lucrurile nu se leagă și trebuie să aștepți până la final ca acestea să prindă formă și sens. E scrisă antrenant, narațiunea curge și cu un plot twist la final destul de satisfăcător. Mai ales că într-un punct te întrebi de ce nu se leagă niște lucruri și probabil nu ai nicio perspectivă reală a ceea ce ar putea să se lege pentru că nu-ți oferă indicii – sau, dacă ți le oferă, sunt foarte subtile și vor avea sens pentru tine doar retrospectiv.
A fost ce trebuie și nu m-am putut ține departe de el. Mi s-a părut foarte curajos și să scrie povestea din perspectiva criminalului – provocator și poate dificil de ținut în frâu, dar despre asta sper să vorbesc cu autoarea la un podcast cât de curând.

De obicei, îmi place să fiu prin preajmă atunci când se fac cercetările la fața locului. E ceva de-a dreptul înălțător în a fi singurul care știe cine e vinovatul. Ești atotștiutor, știi deja răspunsurile la întrebările lor mediocre. Îi urmărești cum se chinuie, căutând tot felul de justificări, în timp ce tu zâmbești, plin de satisfacție…

Ah, bine…

Mai e și problema că, dacă nu ai fi acolo, nu ai avea cum să documentezi absolut tot. (17, criminalul)

A apărut la editura Celstium, Bookbite.

Nu ne despărțim, Han Kang

Plot: ficțiune istorică despre un masacru din insula Jeju, Coreea de Sud.

E a treia carte pe care o citesc de Han Kang. Preferata mea cred că e Vegetariana – chiar dacă Disecție (Human Acts) mi se pare mult mai traumatizantă. Nu ne despărțim seamănă din anumite puncte de vedere cu Disecție și am aflat doar după ce mi-am format opinia asta că autoarea le conectează. E vorba despre o femeie care a intrat într-o depresie severă după ce s-a documentat temeinic despre o tragedie pentru a scrie o carte – zilele ei par pe sfârșite atunci când o contactează o prietenă care e în spital, într-o situație foarte gravă, și îi cere să se ducă acasă la ea (să plece din Seoul pe insula Jeju) pentru a avea grijă de un peruș care altfel va muri. Dar acolo vom afla și o a treia poveste a unei mame despre care autoarea ne spune că e de fapt personajul principal – din păcate, eu nu am reușit să vad asta însă.

Ca de obicei, Han Kang ne aruncă direct în narațiune și noi trebuie să înotăm cu grijă. Ni se dau foarte puține informații despre personajul pe care-l considerăm la început principal – nu ne lasă să aflăm detalii (ne)semnificative despre viața ei, ci totul se întâmplă în corelație cu prietena ei și tragedia prin care a trecut mama acesteia. Atunci când era copil, un sat întreg a fost ucis, iar ea și sora sa au fost singurele supraviețuitoare – reiese treptat că nu a reușit niciodată să treacă peste trauma de a se fi întors în sat și de a verifica cadavrele tuturor sătenilor pentru a-și găsi părinții și frații... E ceva profund traumatizant în scenele astea, mai ales că învățăm totul pe fondul unor vieți la limită: o femeie pe patul de spital, una cu o depresie severă care o omoară, și cealaltă moartă de-a binelea. Ți se face pielea de găină.

Au fost anumite aspecte ale cărții care nu m-au atras – parțial pentru că mi se pare c-au fost lungite niște pasaje fără prea multă importanță, dar și pentru că nu m-a cucerit prea tare caracterul fragmentar al cărții. Câteodată am simțit că lucrurile nu se leagă complet, aș fi avut nevoie și de mai multe elemente comune/de legătură, pe alocuri mi s-a părut dezlânată și aș fi vrut o coerență practică a lucrurilor. Totuși, ideea explorării masacrului din Jeju e teribilă în sine și sunt aspecte ale cărții care mi-au dat fiori, dar totuși m-au tulburat mai mult Vegetariana și Disecție.

Eu nu mănânc nicio vietate marină. Atunci era foamete mare și eu aveam un sugar. Dacă nu mă hrăneam, nu aveam lapte și cel mic ar fi murit, așa că mâncam orice se găsea. Dar după ce am ajuns să trăiesc fără frica asta, n-am mai pus gura pe nimic care trăiește în apă. Pe oamenii aceia cine i-a mâncat? Nu vietățile din apă? (199)

A apărut la Humanitas Fiction, tradusă de Diana Yuksel.

Ce nu poate fi rostit, David Szalay

Plot: bildungsroman, stil minimalist. Explorează viața lui Istvan (Ungaria) marcată de impulsivitate, corporalitate și dorință; dar și de coincidențe care-i dictează cursul vieții.

Cartea care a luat Booker Prize în 2025 – și deja foarte dezbătută în bula românească de cititori. Îmi place diversitatea noastră și faptul că ne luăm la trântă despre o carte abia apărută, iubesc asta la noi. Eu mă aflu în tabăra celor care cred că David Szalay a scris o carte foarte mișto – desigur, mai sunt și veteranii Szalay care-l citiseră dinainte să fie premiat. Eu mai întâi am urmărit conversația lui cu Dua Lipa care m-a convins complet că vreau s-o citesc. Deja eram pe calea cea bună pentru că văzând vâlva pe care-a creat-o, voiam să văd despre ce e vorba. În interviul cu Dua Lipa poate că Szalay nu e în cea mai bună formă – ea e mai coerentă, el se bâlbâie, dar nu poți avea pretenția de la un scriitor să fie și un bun vorbitor. E minunat când se întâmplă, dar nu e o regulă: până la urmă mai important e ce-a scris. Și mie mi s-au părut totuși foarte interesante lucrurile pe care le-a spus în acel interviu – fix când gândeam, uau, pare fragmentar romanului lui, de parcă s-ar citi ca o proză scurtă, tocmai asta afirmă și Dua Lipa în conversație. A fost confirmarea de care aveam nevoie ca s-o citesc.

Și a fost o călătorie puternică. Scrie într-adevăr un text similar cu proza scurtă. Totul e concis, nimic în plus, de parcă se și forțează să ne dea detalii pe lângă dialog. Dialogul este de asemenea minimalist, dar curge perfect, fix ca în viața reală. Cât Istvan, personajul principal, este adolescent, multe din răspunsurile sale sunt laconice și dezinteresate, fix așa cum ar și trebui să fie un băiat ca el în acel cadru. Mi se par foarte reale personajele lui Szalay și redate cu aceeași simplitate enervantă cu care poate ne și trăim existențele. E ceva fad în modul în care trec zilele și noi prin ele, le colorăm noi prin semnificații, în rest totul poate fi redus (și) la un soi de automatism. Iar Szalay pare că asta face – m-a făcut să mă gândesc și la ce zicea Junot Diaz la FILIT că romanul e consolator (are început, sfârșit, știm exact unde ne duce totul), dar că proza scurtă seamănă mai mult cu viața reală. E instantanee, nu te poți baza pe ea să-ți dea detalii, alege un moment și-l forează, cumva. Și asta se întâmplă pe tot parcursul cărții lui Szalay.

E un bildungsroman atipic – pentru că, de obicei, la poveștile de genul ăsta, avem multe detalii, nu doar parcursul vieții. Să ne gândim de exemplu la Lecții de Ian McEwan (cu care seamănă din anumite puncte de vedere, în ceea ce privește demersul și anumite detalii, nu stilistic). În Lecții avem un milion de detalii. În Ce nu poate fi rostit avem un milion de detalii absente, și frumusețea cărții e dată tocmai de acest detaliu. Întâmplările care marchează viața lui Istvan sunt de cele mai multe ori coincidențe (bune sau nefaste), nu e prevenit în niciun fel de cursul pe care-o să-l ia viața lui. E superb și sfâșietor - iar finalul mi s-a părut perfect, așa tranșant cum a fost, m-a făcut să plâng.

Mi s-a părut de asemenea foarte interesantă alegerea de traducere a titlului – în engleză e Flesh. Cred că la fel de captivant ar fi fost și „Ce nu poate fi atins” și s-ar fi potrivit din multe puncte de vedere.

He has this feeling, with women, that it’s hard to have an experience that feels entirely new, that doesn’t feel like something that has already happened, and will probably happen again in some very similar way, so that it never feels like all that much is at stake. There’s often this feeling of—Yes, I like you, but I like other people as well. It’s not even that I like them more. It’s just that I don’t like them less. So to be with any one person feels like an arbitrary thing, and that arbitrary feeling has started to undermine any lingering sense that there might be a particular person that he’s somehow meant to be with.

A apărut la editura Trei, tradusă de Anca Bărbulescu, eu am citit-o în engleză.

Când ești fericit, lovește primul, Tatiana Țîbuleac

Plot: bildungsroman; o badantă din Franța își amintește de copilăria și tinerețea ei la Chișinău, cu un tată intelectual și niște prieteni schimbători.

Mult așteptatul roman al Tatianei Țîbuleac. Am citit și iubit Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă. Când ești fericit, lovește primul începe în forță – o alcoolică încearcă să se lase de băutură, o badantă din Franța, originară din Chișinău care-și rememorează viața, copilăria și adolescența alături de un tată intelectual, mai mult absent. Cadrul este perfect și începutul este atât de bun încât așteptările tale cresc considerabil. Există un singur lucru care pentru mine nu s-a închegat în legătură cu acest roman (deși altfel mi-a plăcut cum a fost scris): vocea personajului narator.

Mi se pare că pe alocuri nu e consistent personajul. Are două voci. Femeia muncitoare din Franța care are grijă de un bărbat orb (îi critică nevasta și uneori se gândește la el ca fiind bărbatul ei) și de fetița unui tată tânăr, trântor care e întreținut de maică-sa, o burgheză franceză. Cealaltă voce e a profesoarei de franceză din Chișinău, o intelectuală tânără cu bază culturală care și-a transformat complet viața când a ajuns la muncă în Franța. E de la bun început greu să conciliezi aceste două voci și trebuie cumva să separi trecutul de prezent suficient de consistent (probabil). Deci ce nu m-a convins a fost faptul că se strecura vocea trecutului în prezent, dar fără a face personajul schizoid, ci creând o disonanță a vocii narative și astfel unele cadre (chiar mici detalii) erau lipsite de credibilitate.
Altfel, mi s-a părut foarte faină cartea și am citit-o cu plăcere din nou pe Tatiana Tîbuleac. M-a atras mult tema pe care a explorat-o și aș fi vrut să citesc mai multe inclusiv despre viața personajului în Chișinău unde, având în vedere evenimentele excepționale redate, s-a trecut cam razant. Voiam să știu mai multe despre prietenia cu acele două personaje schimbătoare, cum a făcut tranziția la viața din Franța. Uneori simt că personajul a devenit prea sentimental cu privire la viața trecută, din Chișinău, spre final concentrându-se mai mult pe tată decât pe sine. De asemenea, sunt multe teme comune pentru noi pe care le explorează: familia disfuncțională, viața la marginea sărăciei, dorința celor cu carte de-a-și păstra statutul de intelectual și dificultatea de-a o face într-o societate care nu-ți permite/ nu-ți dă instrumentele necesare pentru asta, alcoolismul moștenit de personaj și așa mai departe. Multe teme pe care le regăsim în literatura română contemporană și care ne atrag și marchează încă. Când ești fericit, lovește primul m-a lăsat într-un fel și cu o sete pentru o viitoare carte.

Spui singurătate, dar te gândești la anul în care dimineața iubeai pe cineva mai mult decât viața, iar seara voiai să-l omori. (129)

A apărut la editura Cartier.

Părinți, Diana Bădica

Plot: bildungsroman; marcați de moartea copilului cu dizabilitate, părinții uită să fie părinți, iar Ioana ne povestește copilăria ei într-o familie disfuncțională.

Aveam de multă vreme romanul în bibliotecă și în sfârșit i-a venit rândul.

Ioana ne povestește copilăria ei marcată de moartea unui frate cu o dizabilitate mare și nepriceperea părinților ei de a se purta ca niște adulți. Trăiește la bloc unde toată lumea e o mare familie, în sensurile eficiente și dezastruoase ale vecinilor insuportabili sau băgăcioși, reputația fiecăruia fiind deja formată. Ioana încearcă la început să determine unde este ochiul acela fatidic care o privește și care știe când face rău, care trebuie să-i pedepsească pentru ceea ce au făcut.

Diana Bădica a redat destul de tulburător universul unei copilării marcate de elemente traumatizante, îmbinând ludicul cu tragicul în felul nostru aproape specific românesc. M-a tulburat destul de mult cartea. Începe în forță cu anunțarea decesului fratelui cu handicap. Îți pune la încercare tăria de caracter încă de la început. Vocea de copil păstrează ludicul specific vârstei, dar și egoismul și individualitatea necesare care se transformă treptat într-o furie inevitabilă. Fetița devine singurul adult, părintele părinților ei la o vârstă la care nu ar trebui să i se ceară nimic altceva decât să se joace - adulții, aparent funcționali, doar calcă strâmb și nu sunt deloc atenți la persoana ei (cine este, ce își dorește, cum îi merge). Părinții, la rândul lor, marcați de experiența îngrijirii și pierderii unui copil cu o dizabilitate mare, devin poate cele mai ineficiente versiuni ale lor. Ne amintește de convingerea tuturor copiilor: că adulții știu ce fac în viață; vrem să creștem și să devenim ca ei, să facem ce vrem noi. Descoperim curând că lucrurile nu sunt atât de simple și că maturitatea nu se dobânește doar cu vârsta. Toate acestea Ioana trebuie să le înfrunte singură, cu o interioritate distinctă. Lipsită de siguranță, cu un sentiment continuu de revoltă, trebuie să facă față acestor lucruri prin scris, cu mâna de adult.

Fratele meu a murit când avea trei ani, după mai multe luni petrecute în spital. Fuseserăm avertizați că se va întâmpla asta chiar mai devreme și doctorii sugeraseră internarea lui într-un centru de îngrijire a persoanelor cu handicap încă de la primul consult. Pot să sugereze și pe mă-sa, a spus tata (…)

Nu-mi amintesc viața înainte de Florinel, aveam puțin peste un an când s-a născut. Copilăria mea a început abia după moartea lui, când m-am împrietenit mai bine cu Tudor. (p. 7)

A apărut la editura Polirom.

#proză scurtă #nuvelă

Străinii noștri, Lydia Davis

Plot: proză scurtă instantanee, despre detalii și cotidian, scene minimaliste.

E prima oară când o citesc pe Lydia Davis în volum – mai citisem doar proze scurte ici și colo până la Străinii noștri. A fost foarte interesantă cartea, pur și simplu cu scene și instantanee – unele scurte de doar câteva rânduri, alele aproape sub formă de poezioare. Ia mici scene din viață și le transformă în narațiuni. E tare pricepută la asta – au fost mai multe proze care m-au captivat, dar și altele care nu m-au dat neapărat pe spate. Explorează mici momente din viețile noastre cotidiene, cu tristețile și fericirile aferente, relațiile și escapismele involuntare. Scrie o proză a detaliului, dar nu în sensul în care este minuțioasă în cercetare, ci pentru că scrie pur și simplu despre detalii. Unele dintre cele mai obișnuite, oferindu-le un spațiu narativ cel puțin interesant.

O întrebare pentru tagma scriitorilor, privind o piesă de mobilier

Puteți să creați

o scenă tragică

în care să menționați

bibelourile și flecuștețele

de pe etajeră? (56)

A apărut la editura Vellant, tradusă de Luana Schidu.

Lady Susan, Jane Austen

Plot: nuvelă epistolară proto-feministă; recenta văduvă, Lady Susan, e prinsă în niște scandaluri amoroase…

Ultima carte pe care am citit-o în anul 2025 și ce alegere excelentă! Este o foarte scurtă nuvelă epistolară proto-feministă despre o Lady Susan care, după moartea soțului ei, trece printr-un soi de emancipare amoroasă și e prinsă în vreo două scandaluri inedite (ba cu soțul altei doamne, ba cu logodnicul unei tinere), pentru a plănui sistematic măritișul cu un tânăr bogat care nu bănuiește mai nimic despre adevăratul ei caracter. Totul alimentat de o prietenă de-ale lui Susan, căsătorită cu un domn mai în vârstă și care-și cam deplânge soarta. Atât Lady Susan, cât și prietena ei au personalități cel puțin îndoielnice și fac alegeri lipsite de moralitate. Ne amintim bine că Austen e destul de moralizatoare și dă fiecăruia ce merită, mai mult sau mai puțin, așadar nu ar putea fi în niciun caz de acord cu comportamentul dumnealor. Situația este reglată de biata fiică a lui Lady Susan (față de care se arată de-a dreptul abuzatoare) care, în ciuda educației precare primite (sau mai degrabă absența ei) este o persoană respectabilă. Probabil că epitoma independenței morale aici e declarația ei că preferă să-și câștige singură pâinea prin muncă decât să se căsătorească cu individul odios ales de maică-sa și cu care o și forța să se mărite (în principiu, ca să scape de ea, dar asta nu o împiedica să și flirteze cu individul). Și toate acestea se întâmplă în scrisori! Se trimit scrisori dintr-o parte în alta până la final, unde Austen preia frâiele omnipotenței și subliniază ce nu mai putea fi aflat prin epistole. Mi s-a părut fantastică nuvela asta.

There is exquisite pleasure in subduing an insolent spirit, in making a person pre-determined to dislike, acknowledge one's superiority.

Am citit-o în engleză, pe kindle.

#nonficțiune

Ulysses, 732: romanul romanului, Mircea Mihăieș

Plot: nonficțiune, exegeză; carte cuprinzătoare despre toate aspectele romanului Ulise de James Joyce.

Citesc la cartea aceasta de la finalul lui iunie. Am făcut o pauză de aproximativ două luni de la ea și n-am vrut totuși s-o las pe 2026 așa că i-am dat bice. Recomand tare mult cartea asta pentru oricine citește Ulise de James Joyce - o ia la bani mărunți și face exegeză la fiecare parte din carte. Mai mult decât atât, la început prezintă și situația publicării cărții, cu niște detalii destul de interesante și care ar putea să devină relevante chiar și pentru înțelegerea unor aspecte din romanul lui Joyce. Cred că poate fi citită și în paralel cu Ulise, cu toate că eu nu am reușit să fac asta. De pildă, ai putea ca la finalizarea fiecărei părți din Ulise să parcurgi hermeneutica episoadelor făcută de Mihăieș. N-aș citi înainte, însă, pentru că o să-ți ofere prea multe cheie de lectură și asta o să te împiedice să ai propriile tale gânduri când citești, fie ele corecte/incorecte. :) În orice caz, mi s-a părut și utilă cartea, dar și tare bine scrisă și a fost o plăcere s-o citesc.

Ultima parte care vorbește despre situația complicată cu copyright-ul cărții mi s-a părut ineficient de lungă. Îmi dau seama că pentru cei foarte interesați de acest subiect e o mină de aur, pentru mine care, din păcate, nu am aceeași obsesie, a venit ca o nevoie de a frunzări ultimele pagini.

A apărut la editura Polirom.

#poezie

Sunt liniștită, mi-e frică, Ștefania Mihalache (ilustrații: Laurențiu Midvichi)

Poezie despre trecerea prin vârstă, analizând frica și îmblânzind-o, să trăiești alături de ea, nu în afara ei.

Este cartea pe care v-am propus s-o citim împreună în luna decembrie, așa că am scris deja mai multe despre asta. Și despre cum citim poezia.

Fleacuri

Nicio fetiță tunsă scurt nu e fericită.

Nicio fetiță îmbrăcată într-o rochie roșie

primită cadou abia după ce le-a bătut obrazul musafirilor

nu e fericită.

Nicio fetiță îmbrăcată la serbare în ultimul costum rămas

care îi atârnă pe corp ca pe un băț

nu e fericită.

Nicio fetiță care nu înțelege că

astea sunt fleacuri alți copii au dus-o rău

tu ai avut o copilărie fericită

nu e fericită. (174)

@ramonaaboldizsarreducere 25% la cartea asta la editură, cu codul # ramona 25, la varianta cu autograf. O citim împreună în luna decembrie, voi publica curând programul orientativ. Cine citește cu mine poezie contemporană în decembrie? #booktokromania #tiktokromania #cititoare #cititulecool #carti

Tiktok failed to load.

Enable 3rd party cookies or use another browser

A apărut la Editura Paralela 45.

Așteptăm cuminți teroarea, Ion Agaci

Poezie despre fragilitate și inevitabilitatea cruzimii.

E a treia carte semnată de Agaci și prima pe care o citesc eu – și e foarte frumoasă. E o carte care explorează fragilitatea în așteptarea unei cruzimi care trebuie să apară, pe care o vedem venind și în această așteptare anunțată în titlu. Ne arată cum se desfășoară viața. Cu micile ei tandreți și crize, cu identitatea melanj și relațiile pe cât de semnificative ne permitem să le definim.

Mother stands for comfort

Cel mai bun om din lume e un alcooli funcțional.

Mă întind în patul acestui om și mă las

convins de înțelegere ca presat de-o menghină.

În sinea mea o ambulanță parcurge și ocupă toate sensurile fără liber acces.

Mă adăpostesc în buncărul emoțiilor familiare

la fel cum privind în ochii acestui om

care s-a antrenat suficient

în fața morții

cât să nu mai aibă nicio reținere

găsesc definiția confortului. (32)

A apărut la editura Nemira.

@ramonaaboldizsarpauza de poezie - cu poezie română contemporană 👀❤️💥 #booktokromania #tiktokromania #eu #cultura #poezie

Tiktok failed to load.

Enable 3rd party cookies or use another browser

Mai ales că totul se poate dizolva în orice clipă, Bogdan Titutiu

Poezie despre apropiere, iubire, viața împreună.

Nu am rezonat neapărat foarte mult cu volumul acesta – vorbește despre iubire și viața împreună, despre cotidian și apropiere, are inclusiv niște printuri cu imagini și texte SMS. Foarte interesantă ca stil.

munte-mare

(...)

forța colectivă a imaginilor

care te fac să te simți în siguranță

să știi că ai întotdeauna un spațiu

în care poți evada (53)

A apărut la editura OMG.

Atât pentru luna decembrie. Găsești în continuare ce-am citit în luna noiembrie aici, precum și cărțile mele preferate din 2025.

Lectură plăcută tuturor!