Ce am citit în mai (2026)

Tot ce am citit în luna mai și ce cred despre aceste cărți

Întotdeauna mă gândesc că voi fi responsabilă: îmi voi lua notițe în timpul lecturii sau imediat după ce termin cartea și o să am retrospectiva pregătită la finalul lunii; pentru că dau pe afară de atâta responsabilitate în direcția asta, iată că a venit 16 iunie și abia acum reușesc să vă scriu despre ce am citit în luna mai. E ok, mă mint singură, nu există un deadline pentru împărtășirea experienței lecturii.

*Reminder pentru prietenii din Cluj, Oradea și Timișoara. Vin să vorbim despre Fete bune. Fete cuminți weekendul ăsta, după cum urmează:

CLUJ: 19 iunie, vineri, ora 18.00, la librăria Humanitas, alături de Olga Ștefan și Lena Chilari.

ORADEA: 20 iunie, sâmbătă, ora 16.00, la librăria Humanitas (Republicii), alături de Anca Zaharia și Radu Bejan.

TIMIȘOARA: 21 iunie, duminică, ora 19.00, la Scârț Loc Lejer, alături de Alex Higyed și Gabi Muntean.

Sper să ne vedem acolo și să luăm împreună la bani mărunți volumul meu de proză scurtă - iată, a trecut mai bine de jumătate de an de când a apărut.

Acum să trecem la lucruri (și) mai serioase.

#roman

Drumul ascuns, Hortensia Papadat-Bengescu

Roman realist psihologic

Faptul că m-am îndrăgostit de proza Hortensiei Papadat-Bengescu nu e vreo surpriză, precum nu cred că mai e nici faptul că am de gând să citesc tot ce găsesc de aceasta. Am parcurs deci și a treia carte din ciclul familiei Hallipa, Drumul ascuns. De data aceasta povestea se întoarce la Lenora, fostă Hallipa, acum Walter – după ce în Concert din muzică de Bach aceasta a fost ignorată aproape cu desăvârșire. Dar nici de data aceasta nu se concentrează autoarea pe ea, ci pe fiica ei, Coca-Aimee, care se întoarce să locuiască alături de mama ei și de tatăl vitreg. Drama învăluie repede toată situația, dându-ți senzația încă de la bun început că asiști la un spectacol incestuos. Tânără, cochetă, manipulatoare, Aimee e determinată să obțină orice își dorește și, spre deosebire de mama ei devenită aproape o legumă la capitolul voință, nu se dă în lături de la uneltiri și jocuri de putere. E convinsă că, pentru a reuși în noua sa condiție, trebuie să fie fermă și să controleze lucrurile. Perfect conștientă de efectul pe care-l are asupra celorlalți, se folosește de el cu dibăcie. Și, vorba aceea, totul i-ar fi ieșit splendid, dacă n-ar fi intervenit prietenia cu Cora care-i dezechilibrează, fără voie și știință, planul imaculat. Așa cum ne-a obișnuit deja Hortensia Papadat-Bengescu, ia un personaj într-o formă definită (oricare ar fi aceea) și-l mulează, trecându-l prin caznele conviețuirii cu ceilalți și ambițiilor sociale, iar ce iese la final este diform, dar cu atât mai realist. Nimeni nu are o singură față, așa cum nici indiciile unei personalități adorabile/inofensive, nu garantează puritatea caracterului. Drama se desfășoară și de data aceasta ca într-un studio al bârfei, chiar dacă lipsește observatorul lucid (Mini) introdus în Fecioarele despletite și care a dat tonul unei interpretări de acest fel. Autoarea își fructifică din nou obsesiile pentru boală, viciu și dorință/voință.

În paralel, de desfășoară și drama romantică a Elenei Drăgănescu, sora lui Aimee, protagonista din Concert. Hotărâtă să divorțeze, întâmpină un zid imposibil de trecut, cel al absenței comunicării. Soțul ei e decis să nu vadă și să nu audă, ceea ce te face să te întrebi dacă e orb de-a binelea sau și-a propus în mod activ și fără echivoc să nu vadă (într-un fel atât de intens și intim că-și refuză cunoașterea până și sieși, se minte la el în cap). Față de Drăgănescu ai tot felul de sentimente, pentru mine a primat mila de cele mai multe ori (i-a luat locul lui Maxențiu, soțul decedat al prințesei Ada, din Concert, deși pe acela nu l-am compătimit prea tare pentru că era prea misogin). Drăgănescu seamănă un pic cu Karenin, deși considerabil fără inițiativă. Într-o lume perfectă, și deci nu în proza prea aproape de viață a lui Papadat-Bengescu, ar fi avut șansa la o fericire molcomă și fără crize majore. Disprețul Elenei față de acesta e de înțeles, dar nu neapărat plăcut de urmărit. Și, în continuare, cel mai mult și cel mai mult mă atrage la proza Hortensiei Papadat-Bengescu modul în care, prin lucruri foarte concrete, reușește să creeze introspecție. Comportamentul personajelor nu se ia la bani mărunți altfel decât la tine în cap (lucru de altfel necesar, chiar inevitabil, când vezi în ce lucruri se bagă). Faptul că Coca Aimee va sfârși cu Walter nu e vreo surpriză, am știut-o toți de la prima lor interacțiune, dar faptul în sine rămâne la fel de tensionat și scandalos. Decăderea lui Aimee nu e lipsită de predictibil, dar e cât se poate de inconfortabilă; la fel și desfășurarea prieteniei cu Cora, demonul, sursa destabilizării, ghimpele în coastă care a dus la deraierea bunului mers al lucrurilor. Cora pare că încearcă s-o ademenească pe Aimee într-o relație amoroasă, pe care aceasta ori o respinge din instinct, ori chiar nu o înțelege, deși există o infatuare reciprocă între cele două. De aici, declinul e aproape inevitabil și e superbă și reprezentarea queer atât de subtilă într-un roman românesc din 1932. Nu aș căuta prea mult nod în papură aici – Cora, progresistă, dar și antipatică, ca reprezentând o tipologie a sexualității, ascunse sau reprimate. Mai degrabă m-aș axa pe faptul că, dacă puritatea e toată la fel (la Papadat-Bengescu aș zice un concept inexistent altfel decât ca paradă socială), orice vine pe lângă are valențe înfiorătoare, uneori distractive. Mereu aproape de incest, mereu aproape de viciu și degradare morală, nimeni nu e cu desăvârșire neatins (doar prin evadare, prin sustragerea de la întâmplare, ceea ce devine imposibil pentru oricine într-un anumit punct). Mica idilă ce pare să se înfiripe între Aimee și Lică, unchiul ei, ne-ar tulbura, dacă n-am fi știut deja lucrurile din Concert.

Satisfacția pe care-o ai când parcurgi o carte de Papadat-Bengescu e foarte interesantă. Pentru că în parte ai avut senzația c-ai citit o bârfă impecabilă, dar apoi devii conștient de analiza intensă și portretul atât de vivid pe care-l face personajelor și societății, îi recunoști o abilitate pe care n-aveai cum s-o vezi cu aceeași luciditate în timpul lecturii. Când scriu acestea, m-am apucat deja de citit a patra carte despre familia Hallipa, Rădăcini, și fascinația mea continuă.

Eu am citit o ediție veche de la editura Eminescu, publicată în seria romanului de dragoste, ceea ce e cel puțin haios...

Negreșit, pasiunea ei era filtrată la rece de o fire grăduită de tot felul de calcule are virtuții și ale cuviinței, dar era totuși pasiune. (411)

Odinioară, viciul nu-i tulbura luciditatea, ci, dimpotrivă, i-o ascuțea. Practicase viciul ca un chirurg care operează calm și conștient asupra sa; el singur prepara cuțitul și urmărea tăișul lamei; o anestezie totală îi oorea atunci toată vitalitatea; n-avea nici o urmă de beție sau desfătare, ceea ce era scuza lui. (425)

În firea lui bizuită pe claritate, voluptatea era o ușă dosnică nou-deschisă, de care se apropia cu desfătare și cu precauție ca un profanator. (535)

Nici unul, nici altul nu erau prea teferi la inimă. O vrajbă din dragoste, neobișnuită, pe care se sileau s-o împace, dar care totuși îi necăjea. (537)

(am citat după ortografia actuală, în original avem cuvinte ca vițiu, hirurg etc)

Sisters in Yellow, Mieko Kawakami

Roman existențial despre singurătate, bani și norme sociale

E a treia carte pe care o citesc de Mieko Kawakami și m-a făcut țăndări din multe puncte de vedere. Am mai citit Breasts and Eggs (la noi a apărut sub traducerea Povești de vară, o poveste despre dorința maternității în afara normelor sociale și despre provocările scrisului) și Heaven (un roman despre bullying). Ambele mi s-au părut tulburătoare și la prima mă gândesc în moduri destul de intime și astăzi. Când m-am apucat de Sisters in Yellow (încă nu s-a tradus la noi) știam că voi citi o carte despre prietenie și trădare. Ceea ce, o să zici, nu e prea mult, dar pentru mine era suficient. Pentru că prima e o temă care mă pasionează destul de mult, iar a doua este o chestie care mă sfâșie destul de tare. Încă de la început, am știut că nu o să fie o călătorie prea confortabilă pentru mine. Mai mult decât atât, am făcut pauze de câteva ori de la carte – iată că cititul în paralel mai ajută și din punctul acesta de vedere. Mă umplea de prea multă anxietate așa că am simțit că e bine pentru amândouă să luăm o mică pauză. Ce e ironic e că se citește repede cartea din alte puncte de vedere – narațiunea curge și e foarte mult compusă din mișcare, nu neapărat în sensul clasic de acțiune, ci e efervescentă și marcată de lucruri concrete, așa că trebuie să urmărești personajul de ici-colo pentru a-i înțelege sentimentele și neliniștile. Cred că Mieko Kawakami a ales un mediu perfect pentru acest roman din acest punct de vedere – atât dată fiind personalitatea personajului principal, dar și tematica aleasă. Ca stil, mi-a amintit puțin de Creation Lake de Rachel Kushner.

Aveam să descopăr curând că nu era doar o carte despre prietenie și trădare. Aceasta era mai degrabă viziunea personajului principal – marcat de lucrurile prin care a trecut la douăzeci de ani. Pentru mine, ca cititoare, povestea era mai degrabă despre frica de singurătate și despre bani, despre putința și mai ales neputința de a trăi „corect” într-o societate. Personajul nostru pleacă de acasă în adolescență, după ce iubitul mamei sale îi fură toate economiile pentru care a muncit vreun an jumătate (plănuia să se mute de acasă cu ajutorul acelor bani). Momentul e absolut grotesc și sfâșietor, cum își ținea ea banii într-o cutie și aceștia au dispărut, pur și simplu, mama cu scuzele ei banale, cu neputința amândurora sfârșindu-le parcă orice posibilitate de apropiere adevărată. De aici, obsesia fetei de a face bani devine și mai inconfortabilă pentru că o recunoaștem. Pentru a putea trăi într-o societate, ai nevoie de bani. Dacă nu ai act de identitate, de exemplu, dacă ești minor și nu te îngrijește nimeni sau trăiești la margine dintr-un punct de vedere sau altul, un singur lucru te mai poate salva: banul. Absența lui înseamnă să fii complet dependent de altcineva, să faci compromisuri de neiertat, să devii ceva ce nu ar trebui să devină nimeni. Doar că banii nu alină, nu sunt ca un bandaj cu care să-ți oblojești singurătatea. Așa că, fără să știe, în acele zile obsedată să facă bani, începe să devină dependentă de a fi cu cineva, de a aparține. Această nevoie de conexiune (aici prin prietenie, cu valențe queer deloc implicite pentru că lipsește dorința sexuală) se transformă în dependență, transformând personajul. Ajunge de la limita subzistenței la obsesia pentru control. Continuă să strângă bani în același mod, ținându-i într-o cutie în casă (citești toată cartea disperat/ă că o să-i fure iar cineva TOATE economiile), începe să facă muncă undeground, pentru o infractoare – niște fraude cu copii de carduri fizice, acțiunea se petrece prin anul 1999, când digitalizarea nu luase încă avânt complet, se încurcă cu oameni care au de-a face cu afacerea jocurilor de noroc și lucruri undeground. Să-ți ții banii într-o cutie, să fii obsedat de a supraviețui, de a deține controlul, de a ști în fiecare secundă ce fac ceilalți care locuiesc cu tine în casă – toate acestea sunt greu de descris altfel decât prin acțiune, dacă vrei să fie credibil, iar lui Kawakami îi iese prea bine, inconfortabil de bine. E o carte despre bani și singurătate, dar și despre nevoia disperată de a aparține, de a face parte din ceva întreg, care să nu te repudieze niciodată. E o carte disperată, din multe puncte de vedere, cu foarte puține șanse la fericire: nevoia noastră a tuturor de a face parte din ceva atunci când sentimentul primar cu care ne-am confruntat din prima clipă a fost alienarea.

Gambling is always win or lose. Nothing more to it. If you lose, the money disappears, and if you win, you get more money. Simple. But it’s like, in the moment, at the table, money doesn’t matter anymore. It’s not just less important, it’s utterly meaningless. In that moment, money becomes the most worthless thing in the world. Weird, right? Make no mistake, money is everything, but at the same time, it’s nothing. There’s nothing greater than money – you know that in your bones – but there, in that moment, what you have in your hand, that huge wad of cash, is greater than money itself. And that’s your world. (263)

A apărut la Picador, tradusă din japoneză în engleză de Laurel Taylor și Hitomi Yoshio. Nu s-a tradus încă în română.

#proză scurtă

Revărsatul zorilor, Iulian Bocai

Proză scurtă despre dragoste și dorință

Eram sigură c-o să-mi placă volumul acesta de proză scurtă și așa a și fost – deja obișnuită cu stilul lui Iulian Bocai, te aruncă în poveste dintr-odată, parcă așteptându-se ca tu să știi despre ce e vorba. Disonanța creată (între mister și familiaritate) e printre preferatele mele în literatură. Sunt fascinată imediat când autorul pare a fi sigur pe el și ne oferă un narator aproape concret, care știe să ne spună povestea, indiferent de nesiguranțele sale, aruncându-ne de îndată în ce se întâmplă. Asta face și în Constantin și în Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, așa că a fost foarte faină întâlnirea cu prozele din același unghi. Ai senzația că are loc un demers autoficțional, un întreg compus din opt povestiri cu iz de bildungsroman.

Personajul principal, povestitorul, ia numele autorului și își inspectează relațiile anterioare, momentele în care a întâlnit, într-un fel inedit sau banal, dragostea și dorința. Radiografiază intimitatea din unghiuri pur personale, îmbinând emoția cu lucrurile concrete (ambiguitatea sentimentelor versus cadrul (con)viețuirii concrete, călătorii cu trenul, apartamente în chirie sau o geacă, o facultate). Naratorul e aproape inocent, prezintă perspectiva neinițiatului, cel care mocnește și încă nu își cunoaște nici obiectul, nici limitele dorinței. Această nesiguranță (flancată de siguranța narativă) e irezistibilă în proză și te ajută să ajungi la personaj foarte ușor, complet neprotocolar.

Întorcând noaptea aceea în minte de mai multe ori, mi-am dat seama mai târziu că pentru ea corpurile trebuie să fi fost singurele instrumente pentru cunoașterea și bucuria lumii și orice defect al lor trebuia interogat, ca trădând nu atât o boală, cât un păcat de caracter, un viciu care trebuia stârpit cu totul înainte să se răspândească. (177)

A apărut la editura Trei.

#nonficțiune

Mama tuturor întrebărilor, Rebecca Solnit

Eseuri feministe despre diverse subiecte, printre care și reducerea la tăcere a femeilor

E cartea pe care v-am propus s-o citim împreună în luna mai, așa că am scris deja în newsletter-ul asociat despre aceasta. Mi s-a părut echilibrată și foarte urgentă având în vedere ce se întâmplă global în ceea ce privește discursul despre autonomia corporală a femeii (discurs care n-ar trebui să existe, în fond, nu?) și despre cultura pedofilă și a violului în care trăiește toată lumea, într-un fel sau altul. Trebuie să ne amintim întotdeauna că „violatorul reprezintă cauza unui viol” (160). Rebecca Solnit a zgândărit astfel o rană de care eram atât de conștientă încât n-o mai băgam în seamă.

Trebuie să vorbim și vorbind trebuie să folosim categorii precum de culoare și alb, bărbat și femeie. Trebuie, de asemenea, să înțelegem limitele acestor categorii, scăpările loc, precum și faptul că bărbat și femeie modifică de culoare și alb și viceversa. (135)

A apărut la Black Button Books, tradusă din engleză de Anca Dumitrescu.

Până când râul cel mare ne va despărți, Elizabeth Gilbert

Memoir despre adicție în diferite forme și durere

Am citit Mănâncă, roagă-te, iubește în adolescență și atunci mi-a plăcut, cu toate neajunsurile sale mainstream. De atunci, nu am mai citit-o pe Elizabeth Gilbert, dar mă interesa noul ei memoir despre... Pierdere și dependență. Și n-a dezamăgit, din multe puncte de vedere, povestește niște lucruri absolut halucinante în cartea asta și e cam greu să empatizezi cu adevărat cu vreuna dintre situații. Spiritualitatea detaliată aici a fost cu adevărat mult prea mult pentru mine, ceea ce e un exercițiu bun (să ieși din zona de confort și să te confrunți cu lucruri în care nu crezi absolut deloc). Mi s-a părut aproape psihedelică în apologia credinței individualizate, un dumnezeu așa cum îl vrei și când îl vrei tu, cu poeziile născute cel mai probabil dintr-un amestec de dragoste și divin foarte personal, cu care nu am rezonant neapărat.

Elizabeth Gilbert vorbește despre relația sa cu Rayya, o femeie dependentă pe rând de droguri și de alcool, care moare în cele din urmă de cancer. Durerea resimțită de aceasta este cu atât mai vie cu cât ea însăși se declară dependentă de iubire și sex. Este o carte care te invită să-ți revizitezi preconcepțiile cu privire la adicție. Ne gândim de obicei că aceasta se întâmplă față de lucruri evidente, ca alcoolul, drogurile, jocurile de noroc. Poate câteodată vom zice că suntem dependenți de anumiți oameni din viața noastră, dar dependența emoțională nu are aceeași valență ca celelalte. Poate pentru că avem impresia că nu poate distruge vieți cu aceeași ușurință. Gilbert însă vorbește despre cum este să fii în inima unei astfel de dependențe. Fie că o placem sau nu (și tind să cred că nu prea), trăim povestea alături de ea repede și cu semne de îndoială la tot pasul. Personal nu am fost pasionată nici de personalitatea lui Rayya pe care Gilbert o ridică în slăvi, că ar fi fost o prietenă minunată și, mai apoi, o parteneră ideală, acestea fiind lucruri care țin pur și simplu de intimitatea lor. Însă ridicarea în slăvi ca persoană inspirațională este, de asemenea, tind să cred, o chestie care ține de percepția sa personală. Amândouă s-au luptat cu adicția și nesiguranța în felurile lor și pare că s-au iubit și distrus în egală măsură. Totuși, Gilbert recunoaște la un moment dat că a eșuat, dorindu-și să-și omoare, să-și omoare cu adevărat (cu un plan și toate cele), partenera atunci când revenise la adicție în timpul luptei împotriva cancerului. Cred că vom avea tendința să o judecăm foarte aspru și s-o urâm de-a dreptul. Eu am devenit bizar de detașată din punctul acesta de vedere; mi se par amândouă chinuite și, în ciuda discursului edificator, motivațional al lui Elizabeth Gilbert, mă îndoiesc că există o vindecare palpabilă, definitivă în astfel de cazuri atunci când abordarea e tot extremă.

Mă gândesc la ceva ce spunea Ocean Vuong într-un interviu, că nu se consideră niciodată salvat de ideea de dependență, că a renunțat definitiv, că există această vigilență, aceeași conștientizare de păstrat permanent. Asta e senzația pe care o am în ultimii ani, citind despre dependență și încercând să înțeleg multiplele sale fațete. Că păstrezi conștientizarea faptului întotdeauna. Inevitabil, m-am gândit și la Agnes, mama personajului din Shuggie Bain de Douglas Stuart, care întruchipează stereotipul dependentului (pentru care nu există niciodată doar un pahar). Deci, prin asta, nici nu am simțit revolta sau disprețul despre care s-a vorbit în câteva rânduri față de comportamentul lui Gilbert. Mi se pare c-am citit o carte despre persoane la limită, că am trecut peste anumite prejudecăți cu privire la dependență și că a spune că înțeleg cu adevărat orice se întâmplă în cartea asta e o minciună. Nu am trăit așa ceva, pierderea totală, delăsarea, detașarea completă de mine pentru a trăi prin altcineva sau prin altceva, dependența până la sfârșire și lipsă de control... Pentru mine, e din altă lume – chiar și fără a lua în calcul opulența evidentă, faptul că autoarea se scaldă în bani și avem aici niște situații care ar fi fost mai degrabă imposibile fără ei.

E un memoir care se citește repede, scris ușor, dar foarte încărcat din punct de vedere emoțional. Cu toate că nu am empatizat cu multe lucruri și abundența divinității mi s-a părut mai degrabă sufocantă (și nu în sens bun), totuși a fost o carte pe care am citit-o foarte repede. Poate că sunt singura care crede asta, dar atitudinea autoarei față de vindecare mi se pare din nou extremă, halucinantă, de parcă privește acest proces în același sens în care privește dependența/delăsarea în fața dorinței de intimitate/sex. Nu am rămas cu concluzii, ci cu senzația că am privit în direct o viață complet străină mie, de neînțeles. Nu știu dacă voi reuși să înțeleg vreodată tipul acesta de relaționare și existență extremă, cum inundă toate aspectele vieții: și în relație cu ceilalți, dar și față de divinitate (să vezi oameni care au murit, să crezi în lucruri pe care nu le poți vedea ș.a.m.d.)

În dimineața zilei în care am împlinit cinzeci și patru de ani, m-am trezit în zori și mi-am dat seama imediat că partenera mea, Rayya, se afla în dormitor cu mine.

Mare mirare că reușise așa ceva, mai ales că era moartă de mai bine de cinci ani. (11)

A apărut la Humanitas, tradusă din engleză de Ioana Ioniță.

Acum și în ceasul morții, Hector Abad Faciolince

Memoir despre experiența autorului în Ucraina în timpul războiului, dar și despre lașitate ca o componentă umană

Hector Abad Faciolince merge la un târg de carte în Ucraina în timpul războiului (2023). Acolo are șansa să vadă pe viu cum supraviețuiesc artiștii, cum luptă și cum toată viața și arta lor se schimbă complet atunci când țara lor este în război. În timpul șederii lui acolo, i se propune să meargă aproape de front pentru a vedea cum supraviețuiește un oraș care e atât de aproape de luptă, în regiunea Donețk. După multe indecizii și o lașitate asumată, autorul decide să meargă. Rusia atacă orașul în care se aflau în acel moment, el și prietenii lui ucraineni, iar una din însoțitoare, scriitoarea ucraineană Victoria Amelina, moare în urma acestui atac – de fapt, 13 oameni mor atunci, după atacul rachetei rusești. Abad Faciolince își construiește întreaga carte despre această experiență. Bineînțeles că a rămas cu PTSD după aceasta, dar pare nimic în fața realizării lașității ca o componentă umană inevitabilă. Deși suntem înconjurați de oameni curajoși care riscă și sacrifică totul, asta nu garantează că, în momente de criză, noi vom reuși să le semănăm. Nu înseamnă, în același timp, că dacă suntem lași, suntem niște oameni intrinsec răi sau incompetenți. Fuga, frica, lașitatea, și acestea fac parte din noi și nu putem ști niciodată care o să fie reacția în fața crizei. Și tocmai având conștiința acestei lașități, pe care eu o înțeleg de fapt foarte bine, învățăm să-i apreciem și mai mult pe cei care-i fac față și devin curajoși în ciuda acestei presiuni interioare.

Deși nu e o carte cu detalii întotdeauna sfâșietoare, totuși e tulburătoare și oferă această perspectivă de străin asupra Ucrainei, asupra nedreptății și asupra curajului, precum și o meditație continuă, nu neapărat confortabilă, cu privire la moarte: care pare întotdeauna mai înfiorătoare pentru cei care rămân în urmă.

Presupun că este mai ușor să faci portretul cuiva pe care nu-l cunoști decât al cuiva pe care îl cunoști foarte bine sau, cel puțin, crezi că-l cunoști suficient. Asta explică de portretul cel mai greu de făcut este cel al propriei persoane: atunci când ne cunoaștem, ne cunoaștem atât de mult încât totul devine incomplet, iar orice am spune ajunge să fie o mască, o încurcătură, o simulare sau o disimulare; cu cât privești mai în profunzime, cu atât te vezi mai complex și mai contradictoriu, până când figura îți devine un hău de trăsături și linii atât de confuze, încât se transformă într-o mâzgălitură de nerecunoscut, un morman de pete suprapuse din care dispare fuga și în care apare dezordinea, tăieturile, corecturile grosolane. (86)

A apărut la Curtea Veche Publishing, tradusă din spaniolă de Anca Coman Doicin.

#poezie

În miezul zilei caniculare, Mihaela Farcaș

Poezie contemporană despre reziliență și vulnerabilitate

În miezul zilei caniculare este un proces subtil al rezilienței. Căldura din mijlocul verii la care ne gândim din titlu poate fi pe rând insuportabilă și un concurs de voință. Rezistența celuilalt nu este niciodată pătrunsă suficient: fie că vorbim despre un egoism intrinsec care recunoaște propriile încercări ca primând sau pur și simplu pentru că înțelegerea se formează prin priceperea exactă a dificultăților (lucru imposibil din două motive: incapacitatea comunicării impecabile și interpretarea subiectivă, nu întotdeauna condusă într-un echilibru între emoție și rațiune).

Poezia Mihaelei Farcaș este sigură, epurată de ezitările caracteristice debutului, stilul său funcționând ca un paravan pentru sensibilitate și acceptare. (pag. 5, prefața cărții scrisă de mine, Echilibrul se construiește în haos).

Sati

bună! Numele meu e reziliență. am respectat

toate poruncile & m-am rugat la viziuni în flăcări.

sunt Sfânta Hildegard care muncește & cinstește –

o bucată de inimă într-un salon aseptic.

(aici nu avem timp să simțim. aici doar

supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla

fără de zei.)

sunt șmecheră & cinică – dinamită pe jumătate

explodată. Exploatată până la cea mai dulce

toropeală. pot fi furioasă & necruțătoare, tandră

ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând

constant firele ce îl țin pe ceilalți întregi.

în această încăpere nu ai voie să îți mărturisești

povara. asta ar fi o eroare de traiectorie,

o transgresiune lipsită de transcendență.

pragmatismul a luat locul intervenției divine.

ziua de după moarte va fi mereu cea mai

glorioasă așa că ridică-te și umblă. (11)

A apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu pe care o coordonez.

Rămâne ce e bun din mine, Cătălin Stanciu

Poezie contemporană despre criza în fața morții și ce rămâne după aceasta

Cătălin Stanciu scrie un poem despre supraviețuire. Suntem ghidați treptat, prin episoade divizate în versuri, ca trecerea dintr-un pasaj în altul. Fiecare intrare aduce un nou strat de cunoaștere și înțelegere. Țeserea identității care trebuie să ne preocupe pe toți, într-un grad sau altul, este acaparată de urgența în fața morții. Așa cum primul gând despre tine te somează să creezi narațiuni recognoscibile (sinele ca eșantion de probare a realității), tot astfel urgența medicală duce la o criză: cât din acest sine este util aici, precum și cât de relevant poate fi în cazul dispariției subite. (pag. 5, din prefața cărții scrisă de mine, Corpul ca verdict. Identitate și vulnerabilitate).

În fața morții

ești doar un corp din

care se recuperează

ce e mai bun.

Rinichiul stâng merge la Cluj,

dreptul la Iași.

O bucată din ficatul tăiat ca pentru friptură

rămâne la Brașov,

alta la Timișoara.

Restul de hoit la Zăvoi

pentru putrezit.

Am semnat,

am înțeles

organele sănătoase

pot salva alte vieți

Șocant

să-mi vorbească de părțile

sănătoase din trup

pe mine nu mă ajută la nimic. (11)

A apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu pe care o coordonez.

Pe acestea două le-am citit și răscitit înainte de publicare. Sper să le citiți și voi - împreună cu AIO* de Ania Vilal sunt cele 3 cărți de poezie apărute în colecția pe care o coordonez la Cartex.

Hotel Universal, Mihail Lucian Florea

Poezie contemporană despre identitate, sexualitate și etnia romă

Mi-a plăcut enorm debutul lui Mihail Lucian Florea – o carte care explorează identitatea, sexualitatea și etnia romă. Siguranța lui stilistică, ironia, duplicitatea emoțiilor (de altfel inevitabilă) cu cadrele sociale mai mult sau mai puțin complexe, amestecând trecutul cu prezentul, spații geografice diferite și experiențe distincte. E o carte care mocnește de multe ori, ai impresia că este moale, liniștită, doar pentru a descoperi treptat firele care o fac să și sângereze. Prin revendicarea memoriei, te îndeamnă să-ți dărâmi propriile prejudecăți și să treci prin filtrul privilegiului greșelile trecutului.

dacă ești țigan

n-o să-ți vândă nimeni lemne

când s-o îndura vreunu

o să te grăbești acasă să le mai și tai

când o să pui capul pe pernă

abia atunci o să fie prea mult de dus

nu te indigna

asta e soarta băieților care cântă la acordeon

șterge-ți lacrimile

suflă-ți nasu

fii bărbat ce dracu nimeni nu vrea să-i cânte un lăutar plângăcios (17)

A apărut la Dezarticulat.

Albastru, Miguel Gane

Antologie de poezie contemporană despre identitate și dragoste

Mi-ar fi plăcut să știu că e o antologie înainte să mă apuc de carte. Mi-am dat treptat seama de asta citind, dar chiar cred că e genul de volum care va fi parcurs mai cu însemnătate dacă știi că sunt poeme selectate, și nu un volum integral. Temele abordate sunt destul de diferite și, în plus, există și anumite diferențe stilistice. Unele poeme mi-au plăcut destul de mult, cele ușor feministe și cele despre identitate/trecutul în România, despre scris și despre a de veni poet au fost preferatele mele.

Cu altele am rezonat mai puțin. E de asemenea mereu o provocare pentru mine să citesc poezie ultra-ficționalizată, în care autorul se preface a fi altcineva (un bărbat care se preface că e femeie și invers). Unele poeme în direcția aceasta merg bine, altele mai puțin, dar e oricum interesant ca exercițiu de lectură când nu ai (mereu) o afinitate directă în direcția asta. Poeziile care vorbesc despre dorință și intimitate din perspectiva masculină mi s-au părut destul de aliniate unui anumit tip de discurs masculin cu privire la dorință.

Fotbalist

Nu există astâmpăr în poezie.

Tu chiar te așteptai

la seri de lectură liniștite,

la o viață domoală ca un râu,

la o scriitură impecabilă,

la inspirație din senin?

Nu există astâmpăr în poezie,

pentru că versul nu vine din nimic,

ci din mișcare,

din glod, din mânjire,

din trezirea cu fața la cearșaf,

din infernul de zi cu zi,

din chinul îndoielii,

din întrebarea fără răspuns,

din floarea ce nu-i floare,

dar vrea să fie.

(...)

Nu există astâmpăr în poezie.

Dacă asta credeai,

ar fi trebuit să te faci fotbalist. (7-8)

A apărut la Alice Books. Tradusă din spaniolă de Marin Mălaicu Hondrari.

Delululand, Cristina Boncea

Poezie contemporană despre identiate și memorie

Are un discurs intern foarte puternic, are multe referințe și pare că ești la autoare în cap, de multe ori (de aici delululand). Explorează memoria, vulnerabilitatea, identitatea (ca un a fi în lume direct proporțional cu ce experimentezi). Are mai multe referințe din cultura pop care să susțină asta. Foarte interesantă tehnic și ca demers, cred că mai ales pentru o generație mai tânără decât mine și posibil și pentru cunoscătorii de poezie, dată viind tehnica abordată. Deși, la nivel de referințe, sunt mai degrabă pricepute foarte bine și de mine (hi5, Sookie Stackhouse :) ). Mi se pare și că se joacă cu anxietatea socială pe care o integrează, mai degrabă decât s-o critice, justifice sau depășească (ceea ce, iar, poate e mai degrabă ceva milenial).

acum îmi pulsează tâmplele

când trebuie să-i cer ceva la magazin

domanei din spatele vitrinei

cu ardei umpluți și mezeluri

o voce zice: eu am o carieră tu ești proastă?

cealaltă repetă mecanic: dați-mă vă rog frumos și

350 de grame de salam săsesc

că pune mama lângă cartofi (70)

A apărut la editura OMG.

*

Și asta e tot ce-am citit eu în luna mai. Și voi?

Vă las cu o melodie pentru care făcusem o obsesie în urmă cu niște ani, după ce am văzut anime-ul Darker than Black. Mi-am amintit de ea când scriam retrospectiva asta.