Cele mai iubite cărți ale anului 2024

cărți preferate, nepreferate, convingeri și confuzii

A venit și acel moment magic din an în care trebuie să-mi aleg cărțile preferate ale anului 2024 — din tot ce-am citit, oare ce titluri ies câștigătoare?

Pe de-o parte, tot procesul ăsta e distractiv și are ceva satisfăcător în el, îți oferă o recompensă să zicem nebănuită. Ca atunci când ai terminat o carte foarte lungă și ții în palmă toate paginile terminate, le răsfoiești. Ce mai grozăvie ai făcut tu singură! Dacă e un sentiment înșelător sau nu, asta e cu totul altă discuție.

Pe de altă parte, e și un proces cam enervant, pe alocuri ușor terifiant pentru că implică foarte multă decizie. Și această decizie implică, în același timp, descalificarea unor cărți care poate ți-au plăcut oricum foarte mult. Suficient cât să fie văzute cu ochi foarte buni, aproape preferați, doar că nu câștigă în fața altor titluri care au strălucit mai mult. Și nu poți să înșiri chiar toate cărțile pe care le-ai citit că atunci ce rost mai are întreg demersul?! Pentru mine, care mă decid foarte greu, e un proces anevoios. Pe care mă încumet totuși să-l parcurg și anul acesta. C-o fi bine, că n-o fi bine, după cum zice o manea din adolescența mea, om vedea.

Am citit mai multe cărți de poezie, din cele 113 cărți pe care spune Goodreads că le-am parcurs, vreo 35 sunt de poezie. Pentru mine nu e important să citesc foarte mult, chiar dacă uneori așa iese. Dacă aș citi un maxim de 50 de cărți pe an (neluând în calcul poezia), tot aș fi mulțumită. Mai ales că au fost mai mulți ani în viața mea când abia am reușit să citesc poate 10 cărți (nici prea grele și nici prea lungi, nici prea angajată în lectura lor). Și cel mai important e să rămân constantă, să citesc (aproape) în fiecare zi și să am mereu cititul în viața mea.

Nu voi alege cărți de poezie pentru că judecata mea este coruptă și ar fi nedrept, preferatele mele sunt, evident, cărțile pe care le-am editat în colecția Amaterasu la editura Cartex, pe care o coordonez. Dintre cărțile scrise de autori români, de asemenea, mi-e foarte greu să aleg. Încercarea a existat, dar se adunau mereu prea multe titluri. Printre preferate se situează, cu siguranță, „Postpartum” (Felicia Simion), trilogia „Ultimul împărat nemuritor” (Andrei Ruse), „Sala de așteptare” (Bedros Horasangian), „Chira Chiralina” (Panait Istrati), „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” (Maria Orban). Printre cele mai puțin preferate: „Să ne fie la toți la fel de rău” (Adrian Schiop) și „Fâșii de rușine” (Cristian Fulaș). Pentru fiecare titlu preferat înșirat aici, aș mai adăuga câte două, cel puțin, așa că se înțelege de ce nu mă pot implica mai mult în acest proces.

Acestea fiind spuse, să vă arăt cărțile preferate-preferate ale anului 2024. Fără vreo ordine anume.

Dipticul „Pasagerul” și „Stela Maris” de Cormac McCarthy.

Probabil una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. Evaluez cele două volume împreună. Ar fi interesant de recitit „Pasagerul,” totuși, după finalizarea celui de-al doilea volum, „Stela Maris”. Lucru pe care eu nu l-am făcut, dar am auzit că alții, da, și că a fost într-adevăr pe cât de satisfăcător te-ai aștepta. McCarthy a scris o carte senzațională, din punctul meu de vedere. Și pentru mine se vede mai ales în faptul că „m-am luptat” cu primul volum destul de mult și nu știam niciodată dacă-mi place, dacă-mi displace, dacă e cea mai genială chestie pe care am citit-o sau, din contră, o păcăleală. Până la urmă una din viziuni a câștigat. Și tot procesul citirii a fost pur și simplu fabulos. Kudos special și pentru traducere, Iulia Gorzo a făcut o treabă extraordinară. Și cartea este redactată impecabil. A apărut la editura Humanitas Fiction.

„Migdală” de Sohn Won-Pyung

Nu am știut că va fi aici titlul acesta și probabil că cea mai mare surprindere a mea este că una din cărțile care mi-au plăcut cel mai mult în 2024 este un Young Adult, așa cum e considerată Migdală. Pur și simplu mă tot „trezesc” revenind la cartea asta, gândindu-mă la protagonistul ei, un băiat care suferă de alexitimie. E o carte foarte faină care vorbește despre empatie și schimbare și, cu toate că nu este atât de complexă ca alte lecturi pe care le-am parcurs în anul care a trecut, a rămas una din cărțile cu cel mai mare impact asupra mea. Așa că își merită pe deplin locul. A fost tradusă de Iolanda Prodan, traducerile sale le găsesc excelente (am citit mai multe cărți traduse de ea anul acesta) și a apărut la Alice Books.

„Lecții” de Ian McEwan

Ce mai lecții ne-a oferit Ian McEwan. „Ispășire” mi se pare nimic pe lângă „Lecții” care m-a acaparat total și care spune povestea unei vieți aproape de la A la Z. O face impecabil, cu un stil pe care l-am adorat, fără să se împiedice și susținând ritmul narativ cu o ușurință pe care ți-e ușor s-o invidiezi și-ți vine și ție să te gândești, da, frate, așa se scrie o carte, așa aș vrea să scriu și eu o carte într-o zi. La final de program, extrem de satisfăcătoare lectura, te pune pe gânduri, te face să te măsori și să-ți cântărești existența (precum și sensul pe care i-l oferi, vrând nevrând, într-o conexiune strânsă cu educația pe care ai primit-o și evenimentele care ți-au conturat personalitatea). E plăcut s-o citești, dar te provoacă și la o oarecare reflecție, ceea ce, pe cât de inconfortabil, pe atât de necesar pentru un roman de asemenea amploare. A apărut la editura Polirom în traducerea lui Dan Croitoru. Foarte bună traducerea.

„Pământeni” de Sayaka Murata

Una dintre cele mai disturbing cărți pe care le-am citit anul acesta. Mi-a plăcut la nebunie „Femeia minimarket” de Sayaka Murata (a cărei „dispariție” din bibliotecă încă o deplâng, cred că o să-mi mai iau un exemplar, am dăruit într-un exces de zel și originalul și dublura din biblioteca mea și nici n-am observat când am rămas fără nici un exemplar). Și totuși, pentru că citisem câteva chestii despre Pământeni, nu aveam mare chef s-o citesc. Aveam multe prejudecăți, așa cum ni se întâmplă și nu eram sigură că o să am parte de aceeași experiență Sayaka Murata. Încurcate sunt căile cititorului, jur, a fost senzațională, deranjantă, extrem de neortodoxă și intensă și, cum se întâmplă, mi-a plăcut la nebunie. M-a și scârbit pe alocuri? Da, cu siguranță, dar nu văd de ce asta ar opri-o să fie una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2024. A apărut la editura Polirom în traducerea Iolandei Prodan.

„Pierderea judecății” de Ariana Harwicz

A doua cea mai deranjantă și disturbing carte pe care-am citit-o în 2024 este „Pierderea judecății” de Ariana Harwicz (pe autoare am întâlnit-o și la FILIT și i-am luat un interviu). Am mai citit „Degenerat” și „Mori iubitule” de ea, are niște teme pe care le revizitează, la fel și obsesii și cred că „Mori iubitule” și „Pierderea judecății” sunt, într-un fel, două cărți de privit în oglindă. Mi s-au părut foarte bune ambele, dar „Pierderea judecății” m-a făcut pur și simplu să mă îndoiesc cu privire la unele lucruri elementare. Și asta n-o face orice carte pe care-o citești, cred că înțelegi. M-a dat peste cap s-o citesc, este extrem de scurtă și la fel de intensă și încă mă întreb dacă protagonista era cu adevărat nebună sau pur și simplu o femeie care a ajuns la marginea judecății din cauza faptului că toate butoanele ei au fost atinse până la refuz. O experiență în adevăratul sens al cuvântului cartea asta. A apărut la editura Vellant, tradusă de Cornelia Rădulescu.

Solo leveling (povestea de Chugong, Dubu, Redice Studio)

Una dintre cele mai bune chestii pe care le-am citit anul acesta, fără alte valori sau termeni descriptivi, e un webtoon fantasy. M-a și distrat foarte mult, am și citit-o de două ori, dar în același timp mi s-a părut extrem de reușită ca tot: stilistic, ca desen, ca poveste, construcție de personaj, relații între personaje, enjoyment și așa mai departe. E de asemenea adevărat că a fost o mare surpriză pentru mine să citesc o poveste atât de bună despre un personaj overpowered. Povestea este practic despre Jinwoo Sung care devine foarte puternic, atât de puternic că nimeni nu-l mai poate ajuta. Lasă-mă să reformulez asta, dacă cineva ar încerca să-l ajute într-o luptă, mai mult l-ar încurca. Devine practic un zeu și pleacă de la a fi cel mai slab și prăpădit personaj din poveste. Nu e nimic extraordinar în plot-ul ăsta. Sunt multe fantasy-uri de tip isekai care fac tocmai asta. Doar că ăsta e cel mai reușit webtoon pe care l-am citit eu pe tema asta și-și merită din belșug locul aici.

În lumea în care trăiește Jinwoo Sung se deschide un portal la un moment dat. Și de acolo vin tot felul de monștri. Așa că oamenii au început să dezvolte puteri supranaturale pentru a putea lupta împotriva atrocităților care vin din aceste locuri. Doar că odată ce ți se dezvăluie aceste puteri, nu poți deveni mai puternic decât rank-ul care-ți este oferit din prima clipă. Se întâmplă foarte rar ca un vânător (hunter) să poată să primească un rank superior, asta se întâmplă în niște condiții extrem de speciale când este „reawakened”. Nu există posibilitatea creșterii rank-ului. Pentru nimeni. Cred că îți dai seama unde mă îndrept. Pentru nimeni, în afară de Jinwoo Sung care devine un „player” special al acestui joc, pentru că e ca un joc video și el este ca un jucător solo.

Alte mențiuni:

„Brooklyn”de Colm Toibin e cartea care m-a distrat cel mai mult s-o citesc, deși nu e neapărat distractivă, deși nu e ceea ce am numi comercial, a fost poate cartea în care m-am pierdut cu cea mai mare ușurință. Poate pentru că Colm Toibin are această forță de povestitor extraordinară și e atât de captivant încât sunt gata să-l cred până și când spune, în afara acestui roman (dar în dialogul nostru de la FILIT), că poezia este un dar care te vizitează, poate că nu m-am gândit niciodată la poezie așa, nu cu adevărat, dar sunt gata să cred orice spune. Și faptul c-am cunoscut-o pe Eilis din Brooklyn e una din cele mai drăguțe experiențe de anul acesta. A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Cristinei Nicolae.

„Cea mai mică femeie din lume” de Clarice Lispector e cea mai interesantă carte de proză scurtă pe care-am citit-o anul acesta. N-am citit prea multe cărți de proză scurtă, doar vreo cinci, dar a fost o întâlnire aproape fatidică cu Clarice Lispector pe care n-o mai citisem niciodată până acum și care m-a învățat cum să scrii despre ceea ce lumea ar numit, poate „basic girls,” despre fete așa zis obișnuite, fetele care sunt la fel ca toate celelalte fete, această frică pe care o are fata în dezvoltarea hrănită, alimentată și, ne pare rău că e așa, spălată pe creier de patriarhat, așa cum am fost toți și toate la un moment dat în viețile noastre. Clarice Lispector strălucește în proza despre femeile care sunt atacate și de dragoste și de plictis și de munca casnică și ce iese este o absolută splendoare. Carte a apărut la Humanitas Fiction, tradusă de Anca Milu-Vaidesegan.

„Vorbește-mi despre tata” de Kyung-sook Shin, o carte despre tata foarte înduioșătoare și la care mă mai gândesc încă. Într-un fel mi-a reamintit și „Locul” de Annie Ernaux de cartea lui Kyung-sook Shin. Despre distanța dintre tată-fiică și încercarea asta de a oferi un sens relației prin scris. Că veni vorba despre Annie Ernaux, „Locul” e publicată alături de „Evenimentul” care este o carte tulburătoare despre avorturile clandestine din anii 60, mai exact despre experiența lui Annie Ernaux în direcția asta. „Locul. Evenimentul” e ultima carte pe care-am citit-o în 2024. „Vorbește-mi despre tata” a apărut la Humanitas Fiction, tradusă de Diana Yuksel. „Locul. Evenimentul” de Annie Ernaux a apărut la Anansi și e tradusă de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco. Pe același loc ar intra, fără vreo conexiune, „Eu, care n-am cunoscut niciodată un bărbat” de Jacqueline Harpman, un roman apocaliptic din ‘95 despre niște femei închise într-un beci care reușesc să evadeze și descoperă că lumea e un loc pustiu. E scurtă și intensă și, nu știu unde s-ar situa în comparație cu alte cărți aparținând genului, dar m-a ținut în priză și m-a tulburat suficient cât să mă tot gândesc la ea, așa că-și merită locul. A apărut la Alice Books, tradusă de Diana Lupu.

În ceea ce privește nonficțiunea, pentru că am citit câte ceva și în direcția asta, cărțile care m-au învățat cel mai mult și care au rămas cu mine cel mai tare sunt următoarele:

„Vrăjitoare. Puterea de temut a femeii rebele” de Mona Chollet

O carte care vorbește despre istoria vrăjitoarelor — dar nu așa cum te-ai aștepta. Nu disecă originea vrăjitoarelor, ci vorbește despre acest fenomen din perspectiva dominației masculine și a patriarhatului. Știu că ne deranjează și cuvintele astea și descrierile și orice are legătură cu misoginismul, sexismul și nedreptatea arhiprezente în societatea în care trăim. Și sunt tot mai puțin dispusă să fiu înțelegătoare cu cei care sunt atât de deranjați de niște fapte concrete. Lăsând asta, cartea asta e o bijuterie pentru mine. Vorbește foarte clar despre cum au fost percepute femeile inteligente și rebele de-a lungul timpului și cum această necesitate de a arde femei pe rug, de a le numi vrăjitoare este strict legată de lupta împotriva patriarhatului. În același timp, face o analiză clară a modului în care sunt percepute femeile în sistemul medical, aducând și o presupoziție cu adevărat nouă și interesantă pentru mine. Vorbește despre masculinizarea sistemului medical și a acestei dualități carteziene, a privirii reci asupra sistemului medical care se reflectă în relația cu pacienții și în modul în care doctorii sunt dispuși să ofere tratamentul. Despre cum educația lor primară sugerează această răceală și depărtare și că modurile în care „vrăjitoarele” ofereau leacuri și făceau medicină, în timpuri foarte îndepărtate, a deranjat și sufocat această ordine patriarhală. E foarte interesantă cartea. Personal m-am regăsit foarte mult în detaliile cu privire la tratamentul rece și lipsit de empatie oferit femeilor în sistemul medical. E suficient să mă gândesc la nașterea fiicei mele și la modul aproape grotesc în care mi-au vorbit asistentele în ziua aceea ca să-i dau dreptate Monei Chollet. Dar, din păcate, n-ar fi unica experiență pe care s-o folosesc ca argument. A apărut la Black Button Books, tradusă de Aurelia Ulici

„Despre femei” de Susan Sontag

Dacă ar fi să aleg, aș zice că eseul ei despre îmbătrânire este cel mai bun din cartea asta — e adevărat că, în același timp, e cel cu care eu am rezonat cel mai mult. Scris în 1970, este dureros de actual și în 2024. Aș vorbi în special despre acest eseu pentru că se aplică foarte mult și misoginismului nostru internalizat. Această gelozie a femeilor mai în vârstă față de femeile tinere, un lucru pe care noi îl considerăm, ca societate, natural. Dar este? Convingerea mea, tot mai puternică în ultimii ani, este că și acesta este un produs al patriarhatului. Știu că nu ne place, știu că ne deranjează tot ce are legătură cu feminismul și denunțarea patriarhatului. Și, dacă te deranjează așa de mult astfel de discuții, sfatul meu este să te întrebi de ce te deranjează. Pentru că nu ar trebui să te deranjeze și să te pună în defensivă discursul despre libertatea, egalitatea și drepturile femeilor și persoanelor marginalizate. Totuși, revenind la Susan Sontag, este genial eseul ei despre fenomenul îmbătrânirii la femei — un lucru pe care cu greu îl putem nega. Femeile sunt privite și judecate în funcție de corpul pe care-l locuiesc și vârsta pe care o au. Susan Sontag este teribil de concisă și particulară și singurul lucru deranjant la cartea asta e că, în ciuda distanței de timp, este extrem de actuală. A apărut la Editura Tact. Tradusă de Vasi Ciubotariu.

„Cum să înfrunți un dictator: Lupta pentru viitorul nostru” de Maria Ressa

Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult cartea asta care, pe alocuri are un ton foarte motivațional. Totuși, mi s-a părut foarte importantă după ce-am terminat-o și această convingere s-a întărit în timp. Mai exact, în urma alegerilor din România, m-am gândit fix la Maria Ressa și la cartea aceasta despre libertate și democrație. Maria Ressa spune că nu ar trebui să luăm de-a gata democrația care poate fi deturnată mult prea ușor. Ca cineva născut după ‘89, am luat întotdeauna de-a bună democrația. Nici măcar nu m-am gândit că ne-am putea întoarce la ceva care să fie o încălcare a libertăților și drepturilor primare. Am avut (și am, la drept vorbind) cea mai mare încredere în Uniunea Europeană. M-am simțit în siguranță să spun ce gândesc. După alegerile din România, dublate de experiența citirii acestei cărți, mi-am dat seama că această siguranță este totuși una falsă, că nu suntem niciodată departe de luptă și niciodată nu ne putem culca cu adevărat pe-o ureche atâta vreme cât există o pluralitate nu doar de opinii, ci de răspândire a propagandei de către pături sociale lipsite de orice fel de exercițiu de gândire critică. Maria Ressa ne vorbește și despre manipularea alegerilor prin social media — lucru care s-a întâmplat în Filipine. Critica ei acerbă asupra Facebook-ului și asupra lipsei de etică și integritate a rețelelor de socializare e băgată sub preș pentru că nimeni nu răspunde cu adevărat la această acuzație. Noi, oamenii de rând, știm că lucrurile astea sunt adevărate. Nu de alta, dar le-am simțit și noi în urma alegerilor din România unde, încă o dată, încrederea noastră în politicieni (în măsura în care mai avem așa ceva) s-a destrămat, dar și mai rău ne-am ciocnit de ideea că semenii noștri ne vor răul într-un mod atât de direct. Pentru că, îmi pare rău, dar dacă ești anti-gay și anti persoane minoritare, ești și anti-femei. Istoria violenței împotriva femeilor și minorităților îmi demonstrează asta. O persoană homofobă este o persoană misogină. Maria Ressa este acest personaj extraordinar care a luptat pentru libertate și pentru democrație, laureată a Premiului Nobel pentru Pace și care, deși mi-a lăsat un gust amar cu cartea asta mult prea reală, se bucură de toată admirația mea. Mă rog, nu știe că exist, e doar un artificiu de limbaj, însă mi-aș dori să citiți această carte pe care cu siguranță o veți putea asocia cu evenimentele din România. A apărut la editura ZYX Books, tradusă de Mona Dîrțu.

„Între margini” de Elena Ferrante

O iubesc pe Elena Ferrante și mi se pare într-un fel amuzantă obsesia de a spune că e bărbat. N-am gândit nici măcar o clipă c-ar putea fi bărbat — citind „Invențiile ocazionale”, mi se pare cu atât mai dificil să cred asta, dat fiind că vorbește despre experiența de mamă, relația cu cele două fiice și despre faptul de a fi femeie scriitoare. Sigur, nu știm nimic și poate e mai bine așa. Pentru mine această obsesie nu există, dar ce există este o plăcere absolută de a-i citi cărțile. Anul acesta am citit „Invențiile ocazionale” (redarea textelor publicate inițial în The Guardian, texte foarte scurte pe teme diverse) și „Între margini”, o carte superbă despre scris pe care simt nevoia s-o recitesc. Prima lectură m-a absorbit total și mă tem că nu am reușit să extrag tot ce-ar fi trebuit din ea, ceea ce e perfect în regulă. Are și acest efect asupra mea, Elena Ferrante, mă fascinează și mă ademenește pur și simplu prin stilul său. A fost însă o excursie intimă, absolut superbă, cartea asta, explorându-i gândurile despre experiența scrisului. Ca proces, dar și ca începere a lui, ca înfruntarea prejudecăților, ca femeie scriitoare, ca tot ceea ce înseamnă fascinația pentru mediul intelectualizat masculin specific anilor în care s-a dezvoltat scrisul ei. Lucruri cu care, de altfel, rezonez foarte mult, chiar dacă lumea s-a mai schimbat puțin. A devenit foarte ușor una dintre cărțile mele preferate despre scris — și impresia că, într-un fel bizar, a intrat în mintea mea și a scos de acolo impresii, senzații și le-a pus în cuvinte, în sfârșit am putut să gândesc coerent lucruri pe care le știam dinainte. A apărut la editura Trei, la Anansi, tradusă de Cerasela Barbone.

„Va veni focul” de James Baldwin

Cel mai bun eseu pe care l-am citit anul acesta, James Baldwin ne vorbește cu o claritate superbă despre rasism. Nu e neapărat ușor de citit, însă mi se pare a fi o lectură necesară. L-am mai citit pe James Baldwin cu „Camera lui Giovanni” care e foarte frumoasă și tristă în același timp. Dar „Va veni focul” este aproape un manual despre nocivitatea și gratuitatea urii pentru alte grupuri de persoane. James Baldwin vorbește fără furie. Eu nu aș fi putut. Dacă aș fi fost în locul lui, nu aș fi putut vorbi sau scrie fără să tremur despre lucrurile astea. Regăsesc această luciditate și claritate în scris și la Annie Ernaux (mă refer chiar la „Evenimentul” în cazul acesta particular) și poate la poeta Louise Gluck care e concisă și taie aproape fără emoție. Și James Baldwin este limpede și, deși nu fără emoție, nu se simte nici ura și nici furia în acest eseu atât de fatidic numit „Va veni focul” (cu trimiterea biblică evidentă). Luminozitatea propriei persoane se reflectă într-o manieră neașteptată în cartea asta și asta crește într-un fel efectul cărții, scoate în plină lumină problema și o putem vedea în toată urâțenia ei. Te poți întreba, în același timp, cum poate James Baldwin să scrie cu atâta înțelegere și empatie pentru persoanele care gândesc complet diferit și poate că acesta se situează pe o treaptă superioară, acolo unde ajungi doar după ce ai experimentat la prima mână efectele nocive ale rasismului. O carte la care mă voi gândi multă vreme și la care voi reveni. A apărut la Black Button Books, tradusă de Elena Marcu.

„Iarbă” de Keum Suk Gendry-Kim

Un manwha/roman grafic superb și extrem de sfâșietor despre experiența femeilor de consolare din Coreea de Sud, în timpul și în urma invaziei Armatei Imperiale japoneze, cu un accent pe un personaj real, doamna Lee Ok-sun care este văzută prin ochii artistei care desenează/scrie/spune povestea, Keum Suk Gendry-Kim. Mi s-a părut așa de fragilă toată povestea, dar în același timp puternică. Și foarte interesant și onest modul în care s-a pus pe sine însăși în poveste și a vorbit, nu neapărat în treacăt, despre dificultatea de a scrie/ilustra această poveste și de a încerca să nu moralizeze, să nu facă ceva ce nu este din ea.

Cu tot cu întrebările obsesive care se pun în astfel de situații, de exemplu, s-a îndrăgostit femeia de consolare de vreunul dintre soldații cu care era efectiv forțată să se culce? O întrebare teribilă, dar care apare și la care Lee Ok-sun răspunde cu o claritate sfâșietoare: cum să se îndrăgostească când erau toți la fel? Indiferent de blândețea și dragostea pe care poate unii dintre ei au arătat-o, erau totuși niște violatori. Asta nu o spune Lee Ok-sun, dar îndrăznesc să o spun eu.

Cartea asta m-a făcut să mă gândesc mult și la soldații forțați să meargă la război și care au suferit și suferă. Ceea ce este îngrozitor. Dar tot acest lucru și toată presiunea pe care o simt subalternii din cauza ordinelor poate neverosimile ale superiorilor, nu scuză și nu justifică și nu o să scuze și nu o să justifice niciodată siluirea unei persoane.

Mi se pare că e un must-read. E inconfortabilă, însă are și părți în care umanitatea ei se va simți ca o îmbrățișare. Dihotomia Lee Ok-sun fetiță și Lee Ok-sun femeie în vârstă e devastatoare. Această fată care a fost furată și obligată să se culce cu soldați japonezi și coreeni a fost o fetiță care voia să meargă la școală, dintr-o familie săracă, care nu-și permitea acest lux și care, oricum, prioritiza școlarizarea băieților. Se uita cu jind la fetele din familii mai înstărite care puteau merge la școală. Voia și ea să învețe. În schimb, a fost vândută, a fost răpită și obligată să-și vândă trupul, fără să fie plătită pentru asta. Iar rușinea și stigma care s-au creat și care au rămas pentru totdeauna în urma acestui eveniment tragic sunt poate și mai greu de digerat, chiar și ca cititor/cititoare. Este întunecată „Iarbă”, dar o simt aproape ca pe o obligație s-o citim. A apărut la Alice Books, tradusă de Iolanda Prodan.

Știu că sunteți curioși dacă, printre toate astea, sunt și cărți care nu mi-au plăcut. Și răspunsul este da, deși nu e niciodată atât de simplu. Să vedem cărțile care mi-au plăcut cel mai puțin anul ăsta.

Am abandonat două: „Grand Hotel Europa” de Ilja Leonard Pfeijffer și „Dimineți în Jenin” de Susan Abulhawa pentru același motiv: nu m-au prins și nu m-au interesat suficient, stilistic să le continui. Poate au mai fost și alte titluri pe care le-am abandonat și am uitat, nu țin o evidență exactă din punctul ăsta de vedere și e posibil să fi uitat câte ceva. De acestea îmi amintesc în mod special pentru că au fost propuse la Clubul cititorilor de cursă lungă și voiam să le citesc în acest cadru. Pe ambele le-am abandonat destul de repede. 50-70 de pagini, cam asta e media. Dacă ajung să citesc 100, 150 de pagini, o să continui cartea chiar dacă nu sunt sigură că-mi place. Dar până în 100 îmi ofer libertatea de a abandona fără niciun pic de vinovăție.

„Anihilare” de Michel Houellebecq

Nu pot spune că mi-a displăcut și nici c-a fost o carte rea per ansamblu — din contră, primele 200 de pagini mi-au plăcut, iar primele 150 au fost chiar foarte bune. Problema e că avem de-a face cu o carte de 500 de pagini care, din punctul meu de vedere, ar fi putut fi de maxim 250. Am o problemă și cu natura cărții, în sensul în care e prezentată în bună măsură ca thriller și nu e deloc un thriller. Are câteva elemente de thriller care sunt pur artificiale și care, de la un punct în colo, nu se potrivesc deloc cu restul narațiunii. Există o discrepanță uriașă și nu de bun augur între banalitatea vieții personajului principal și elementele de thriller, senzaționale, dar care nu sunt continuate sau integrate într-un mod convingător în marea schemă a romanului.

Nu m-au convins, de asemenea, multe descrieri care au părut mai degrabă misogine, pe alocuri rasiste, sexiste, ușor islamofobe (mă rog, se pare că Houellebecq are un istoric pe ici, pe colo, în direcția asta). Doar că uneori îți pui problema „de ce a ales să descrie tocmai așa și nu altfel” și atunci începe să te sâcâie. Personajul principal este de fapt așa, destul de nesimțit și antipatic pe alocuri, așa că poți să-i atribui lui aceste convingeri, însă e o linie destul de slăbuță și nu poți spune cu certitudine ce-i al autorului și ce-i al personajului, cât e intenție și cât e scăpare.

Altă dificultate pe care am avut-o eu cu cartea asta, tocmai din pricina dimensiunii generoase pentru cât de puțin oferă totuși, este faptul că nu-l pot lua în serios. Nu pot lua în serios romanul ăsta, cu toate că se întâmplă lucruri tragice: moarte, suferință, durere, depărtarea cuplurilor, dar și apropierea (care presupun că a cucerit unii critici care înalță cartea din punct de vedere al tandreții), cel puțin un eveniment grețos foarte întâmplător și așa mai departe. Dar nu le-am putut lua în serios pentru că există o atmosferă zeflemitoare în toate acestea. Dacă se dorește a fi o satiră, atunci cu siguranță are mai mult sens. Și nu mă pot alinia gândirii curente despre cum e o carte foarte tandră care explorează vulnerabilitatea și alte chei de lectură de tipul ăsta — mi s-a părut seacă și neserioasă din punctul acesta de vedere. Am citit cărți care explorează tandrețea și asta nu mi se pare a fi una dintre ele.

Mai mult decât atât, e prima carte pe care o citesc de Houellebecq (slabe șanse să mai încerc vreuna) așa că eu nu am termen de comparație. Nu știu cum sunt alte cărți de-ale sale și dacă este corectă analiza aceea care spune că este o carte surprinzătoare pentru el și că e foarte tandră. Poate că, prin comparație, chiar este. Și știu că a atins inimile foarte multor cititori, ceea ce mă bucură. Pe a mea nu a atins-o într-un mod favorabil. Pot să înțeleg dacă are această componentă satirică și dacă autorul chiar ia în râs tandrețea personajelor și tragediile lor (pentru că ăsta e sentimentul pe care mi-l dă mie). Altfel, nu prea m-a convins. Chiar dacă am citit și părți care mi-au plăcut foarte mult și are un început senzațional (din toate punctele de vedere). Însă, la final de program, e una dintre cărțile pentru care am sentimente foarte amestecate și nu neapărat tocmai pozitive. A apărut la editura Humanitas Fiction, tradusă de Daniel Nicolescu.

„Adevărul despre durere. Noua știință a durerii și modul în care ne putem vindeca” de Monty Lyman

O carte mai slabă decât aș fi sperat. Poate că de vină sunt, parțial, și așteptările mele. Nu că ar conta neapărat, nu se schimbă nimic fundamental. Însă nu asta m-a deranjat — cred că ce mă deranjează cu adevărat este exercițiul retrospectiv de a cuprinde cartea asta și, tendința mea de a-mi aminti mai mult lucrurile neconvingătoare, decât aspectele bune ale cărții. Și avem și aspecte bune și interesante. Dar am aceeași convingere care pare a se repeta cu cărțile mai puțin preferate din 2024: anume că nu e suficient de închegată, că ceva lipsește, că miza a fost ratată. Aș fi vrut să vorbească în mod real mai mult despre durere și experiența ei și mai puțin despre încrederea lui în hipnoză în tratarea sindromului colonului iritabil sau privirea asta cam obsesivă asupra faptului că durerea e în capul nostru. Chestii de altfel reale, cu siguranță. Hipnoza trece în categoria (auto)sugestiei care face minuni, la fel se întâmplă și cu gândirea obsesivă în vreo direcție anume. Cu cât te gândești mai tare că te doare, cu atât te doare mai tare. Și pot să înțeleg asta la un nivel primar cu anumite dureri pe care le-am avut de-a lungul timpului, recurente, obsesive și desfășurate pe parcursul mai multor zile. Sentimentul ăsta bizar, greu de explicat: mă doare cu adevărat sau mi se pare că mă doare? Doar că obsesia de a descrie durerea mai ales din unghiul ăsta devine enervantă și, poate mai rău, agasantă pentru că devalorizează foarte mult experiența celor care experimentează dureri cronice. Și, da, încearcă să nu cadă în această groapă, autorul chiar încearcă să fie o emblemă a empatiei. Dar nu reușește în întregime, la fel cum nici cartea nu ajunge să fie un „adevăr” despre durere, ci doar niște opinii despre durere. Aș fi vrut (atât de) mult mai mult de la cartea asta. Și nu mi le-a oferit. Așa că dezamăgirea rămâne. A apărut la editura Publica, tradusă de Andreea Călin.

„Pymgy” de Chuck Palahniuk

Nici nu știu cum să explic experiența cu cartea asta. E interesantă, dar dacă aș fi complet onestă, o bună parte din mine vrea să spună: nu mi-a plăcut deloc, m-am enervat și plictisit citind-o. Și m-am gândit de multe ori, care e scopul ei?! Au fost multe părți interesante și e o parodie, o satiră-critică socială cu foarte multe artificii. Unul dintre artificiile de bază este tocmai limbajul - e scrisă într-un vocabular incorect de multe ori, lucru intenționat pentru că avem un personaj narator care nu știe limba (engleză) foarte bine. Ar fi interesant de văzut dacă au fost și dificultăți în ceea ce privește traducerea. Dar traducerea e foarte bună, n-am sesizat nimic nepotrivit în direcția asta. Pur și simplu nu mi-a plăcut cartea, am găsit-o slabă, neverosimilă și, deși am încercat s-o salvez prin mai multe argumente și sunt încă lucruri concrete și pozitive pe care-aș putea să le spun despre ea (și întregesc într-un fel aspirația mea de a oferi totuși mai multe stele cărților pe Goodreads, mai degrabă decât mai puține), totuși n-o privesc retrospectiv ca pe o experiență prea frumoasă.

Nu mi se pare o carte reușită și m-am cam chinuit s-o termin. M-a enervat teribil să mă gândesc atât de des la scopul unei astfel de cărți și în același timp am avut dificultăți în a o lua în serios. Poate pentru că este realmente dificil pentru mine să citesc satire — poate nu e genul meu de lectură, în definitiv, dar mi-am dorit de mai multe ori s-o abandonez. Prima impresie a lecturii a fost mai puțin critică, parcă nu a fost atât de devastator, dar pe măsură ce au trecut lunile și acum că mă gândesc la ea, îmi dau seama că nu m-a convins cine știe ce și a fost totuși un izvor de iritare. Probabil că aș fi abandonat-o dacă nu era în provocarea mea de a citi cărțile alese de soțul meu din rafturile de necitite. Avem acest proiect care a început în vară, îmi alege câte o carte de citit în fiecare lună din rafturile mele de necitite pentru a degaja traficul. Iar eu mi-am propus să citesc tot ce-mi alege, să duc la bun sfârșit chiar dacă nu-mi place. Și „Anihilare” a fost aleasă tot de el și, dar dat fiind că citisem 200 de pagini care-mi plăcuseră, nu aveam nicio șansă s-o abandonez chiar dacă nu era parte din provocare. Dar „Pymgy” nu aș fi dus-o la bun sfârșit, cred, dacă nu era parte din această provocare. A apărut la editura Polirom, tradusă de Ioana Filat.

„Dragă nemernicule” de Despentes

Rămâne o dezamăgire mai ales pentru că aveam mari așteptări de la ea. Eram absolut convinsă c-o să-mi placă cartea asta și s-a simțit ca un duș rece că nu mi-a plăcut. Sunt multe de zis despre așteptările cu care mergem la o carte (un proces care uneori are tendința să devină toxic. Dar este și un proces inevitabil în același timp. Nu prea poți să te dezbraci de propria persoană atunci când începi o carte și poate că nici nu trebuie să faci asta. Spre deosebire de celelalte cărți din categoria nepreferatelor, „Dragă nemernicule” este un roman închegat, se susține cap-coadă, își respectă stilul și narațiunea și nu e deloc neconvingătoare. Din contră, se ține de treabă. Poate că adevărata mea problemă este că m-a plictisit — și o spun cu toată părerea de rău posibilă. E un indicator clar, chiar dacă are această alură gravă. Dacă vreau să dau mai repede paginile ca să se termine și încep să citesc cam pe diagonală, atunci înseamnă că acea carte nu mi-a oferit totuși ceea ce mi-am dorit. Cu toate că este interesantă — și ca subiect și, posibil, în ceea ce privește construcția personajelor. Mie mi s-au părut ușor exagerate și e adevărat că mi-a displăcut destul de mult personajul masculin principal. Însă nu suficient cât să-l transforme într-un soi de Tony Webster al lui Julian Barnes (care e unul dintre cele mai dezagreabile personaje pe care le-am citit și care mi-a rămas adânc întipărit în memorie, „Sentimentul unui sfârșit” fiind pentru mine un roman grozav nu doar în ciuda acestui personaj și poate, într-un fel, datorită lui). Acest lucru nu se întâmplă pentru mine în „Dragă nemernicule”. E o carte despre dependență și, ar zice o descriere, prietenie — pe mine această prietenie nu mă convinge deloc și poate că neavând nici experiența dependenței, consumului de alcool, adicției drogurilor și așa mai departe, nu m-a atras neapărat așa mult ca subiect (deși e discutabil pentru că empatizez și mă interesează să citesc despre personaje alcoolice, cum se întâmplă de exemplu cu mama Cushlei din „Zone interzise” de Louise Kennedy sau cu mama lui Shuggie din „Shuggie Bain” de Douglas Stuart). Cred că pur și simplu nu a fost pentru mine cartea; chiar dacă, în mod bizar, s-ar asemăna ca stil pe alocuri cu Ariana Harwicz pe care o ador. Încurcate sunt căile cititorilor, cum ziceam. A apărut la editura Trei, tradusă de Svetlana Cârstean.

Așa arată retrospectiva lui 2024. Am citit mult, după standardele mele. Și am citit intens, multe cărți foarte bune și personaje memorabile, lecturi care sper să rămână cu mine mult timp și, cine știe, poate că la unele dintre ele voi și reveni la vremea potrivită.

Anul acesta nu mă gândesc prea mult la scopul acestui demers. Topuri, turnulețe, retrospective. Știu că pe unii îi deranjează. Știu că alții le iau foarte în serios. De fapt, poate că și eu le-am luat foarte în serios de cele mai multe ori. Îmi și plac și, în același timp, îmi place să mă scald un pic în haosul pe care-l creez înainte de a face o ordine în toate lecturile unui an. E ceva foarte satisfăcător în tot procesul ăsta. Și nimeni nu-ți poate lua chestia asta, chiar dacă înțeleg tendința unora de a spune „ce te lauzi cu tot ce-ai citit”, când pentru cititori acuza asta vine ca introducerea unei scene suprarealiste într-un roman pur realist. Am putea formula asta și printr-o vorbă (sau două) din popor, dar poate că esențialul este să ne amintim că nu e nimic rău în a oferi un sens tuturor lecturilor pe care le-am avut într-un an.

Să sperăm că și în 2025 voi & vom citi atât de multe cărți frumoase. Lecturi plăcute și un An Nou fericit tuturor! <3

Mulțumesc că mi-ai citit gândurile și anul acesta! :)