citind Ulise, James Joyce (I, II: 55-295)

Să dai gata Ulise sau să te dea el gata pe tine. 55-295, primele 10 episoade.

Ce mai aventură se arată a fi citirea lui Ulise de James Joyce. Începutul este dificil – într-un fel aproape alarmant pentru că este foarte greu să situezi și acțiunea și toată atmosfera narațiunii. Acesta este de fapt un prim mare hop de trecut și, după parcurgerea unui număr rezonabil de pagini, va exista o anumită fluiditate. A doua impresie imediată este că această carte trebuie citită o primă dată doar ca o misiune de recunoaștere. Adevărata citire se va face la re-lectură.

Este într-adevăr o lectură provocatoare la care cititorul trebuie să meargă nu doar cu toată forța & intenția, dar și cu tot bagajul cultural/literar adunat până în acel moment. Dacă aș fi încercat cartea asta la douăzeci de ani, sunt sigură că m-ar fi plictisit și aș fi găsit-o nesuferită, pe lângă faptul că n-aș fi înțeles-o nici ca intenție, nici ca profunzime (măcar istoric-culturală) și nici măcar ca semnificație de suprafață. Aș fi anihilat-o complet și, dacă aș fi fost deja în perioada în care abandonam cărți, aș fi lăsat-o baltă. Are altă șansă cu mine Ulise la peste treizeci de ani – cum și eu am mai multe șanse cu ea. Deși pare foarte anevoios întreg procesul, eu cred că va merita efortul nostru. Sunt tot mai convinsă de vorbele lui Colm Toibin:

Pentru cititorul obișnuit, el (Ulise) funcționează exact ca maratonul pentru atleți. E o provocare, iar apoi, pentru cei care au citit cartea, un motiv de mândrie.

Colm Toibin, Financial Times, ianuarie 2022

Dacă asta nu te motivează, poate o va face faptul că Marilyn Monroe o ținea într-o vreme mereu în mașină cu ea și a spus c-o citea de multă vreme.

Frumusețea cărții constă în capacitatea ei, niciodată epuizabilă, de a genera sensuri, fără a privilegia o semnificație anume.

p. 31

Până aici am parcurs primele zece episoade din Ulise, corespondente cu Odiseea lui Homer. Este necesar să știi Odiseea înainte să te apui de carte? Poate că este discutabil. Mircea Mihăieș subliniază bine faptul că Joyce se aștepta ca cititorii lui să aibă o bună înțelegere a lui Homer (ceea ce astăzi nu cred că se mai întâmplă pentru că de studiul lui Homer nu se preocupă prea multă lume: cu mine în fruntea listei, nu vă temeți). Mai mult, cititorii lui Ulise ar trebui să știe destul de bine și Shakespeare și să recunoască cu ușurință detalii și picanterii chiar și din viața lui Shakespeare, nu doar în ceea ce privește opera. Sunt atât de multe trimiteri specifice (unele dintre ele spațiale și temporale), încât e chiar lesne de înțeles cum nu poți prinde toate referințele. Pentru că nu trăiești în același timp cu Joyce și nu ai același bagaj cultural, emoțional, geografic, istoric ș.a.m.d. Este o carte amănunțită, cu niște detalii foarte particulare și eu nu găsesc absolut nicio rușine în a nu le înțelege (pe toate sau pe vreunele). Mi se pare firesc și ăsta e unul dintre motivele pentru care cred că Ulise trebuie citit mai întâi așa cum e. Parcurgi referințele cât poți fără să te sufoce și esențial este să îi dai de capăt textului. La o recitire, o privire mai atentă și acompaniată de un comepndiu/ o exegeză riguroasă, o să pricepi mai bine ceea ce ți-a scăpat. Cu alte cuvinte, sunt mai multe moduri și niveluri de lectură și este perfect în regulă ca prima (fie și dacă rămâne singura) să fie una a experienței pure.

În acest sens, nu, nu cred că e complet necesar să știi Odiseea. Te-ar ajuta? Cu siguranță ai trece pe un palier superior de lectură (și pentru asta ajută să citești rezumatele sau explicațiile corespondente fiecărei părți din Ulise, într-un fel e aproape suficient). Chiar dacă te duci la carte fără toate astea, o poți înțelege și te poți bucura de ea.

Eu am citit până aici din ambele traduceri, așa că înainte să intrăm în cele zece episoade, vreau să vă spun cum merge asta. Mircea Ivănescu versus Rareș Moldovan. Care traducere este cea mai bună? Asta e o întrebare legitimă, dar nu știu dacă și cea mai eficientă în cazul acesta. Pentru mine nu poate fi vorba despre care e mai bună. În primul rând pentru că am eșuat în a consulta și originalul, deci nu pot să fac judecăți de valoare cu privire la acuratețea lor. De pildă, Mircea Mihăieș în cartea lui despre Ulise: Ulysses, 732 (din care am citit doar 160 de pagini din aproape 1000 și, din păcate, nu o voi putea folosi pentru analiza acestui newsletter), spune că a folosit traducerea lui Mircea Ivănescu, dar a modificat anumite lucruri atunci când traducătorul se îndepărta prea mult de la sens sau schimba/traducea chiar eronat. Nu știu care e mai corectă, ce știu este că ambele au frumusețile lor și de asta mi-e și greu să abandonez vreuna dintre ele.

De plăcut, mie îmi place mai mult traducerea lui Mircea Ivănescu. E mai complicată și mai alambicată, uneori chiar mai greu de înțeles și dificilă, dar îndrăgesc stilul de traducere al lui Ivănescu și sunt fraze care mi-au plăcut mai tare în traducerea lui. Totuși, personal cred că traducerea lui Rareș Moldovan e mai curată și mai ușor de priceput. Pentru cineva care citește Ulise pentru prima dată și care e mai tânăr decât mine, sunt sigur că va găsi mult mai accesibilă traducerea lui Rareș Moldovan (poate chiar mai distractivă în anumite sensuri). Nu doar pentru că e mai ușor de înțeles ce se întâmplă acolo, dar și pentru că are un stil mai curgător și se parcurge mai lesne textul. Mircea Ivănescu e foarte riguros și câteodată îngreunează inclusiv înțelegerea textuală. Ceea ce, pentru vreun motiv sau altul necunoscut mie, eu ador. Mi se par foarte bune și notele de subsol la Mircea Ivănescu, dar avantajul la traducerea lui Rareș Moldovan constă în faptul că a detaliat foarte bine episoadele din Ulise care corespund episoadelor din Odiseea: ce înseamnă acestea și cum se desfășoară. Ceea ce funcționează ca un ghid util pentru înțelegerea efectivă a acțiunii. Deci, pe scurt, pentru o primă citire și cu un bagaj cultural nu foarte încărcat, recomand cu siguranță traducerea lui Rareș Moldovan (Polirom). Pentru recitire aș folosi Mircea Ivănescu (Humanitas Fiction). Dar pentru că eu nu sunt sigură că voi reciti Ulise vreodată, vreau să le parcurg pe ambele. Partea proastă în această afacere e că nu e neapărat eficient și câteodată nici măcar distractiv și câteodată mă încearcă gândul că e o ambiție copilăroasă din partea mea.

Primele 10 episoade din Ulise

Acum, să ne concentrăm asupra cărții. Prima mea experiență cu cartea asta a fost ușor halucinantă pentru că nu știam ce citesc, am citit prima pagină de câteva ori până am reușit să mă transpun în acțiune și dialog. M-au acompaniat tot felul de gânduri pe parcursul acestor 295 de pagini, dintre care acela că Faulkner s-a inspirat foarte mult stilistic din Ulise pentru Zgomotul și furia (confirmată într-o notă de subsol după pagina 300, spoiler alert), că nu foarte departe se află și Cormac McCarthy cu Pasagerul și Stella Maris. M-am surprins adăugând eu însămi o notiță atunci când Leopold Bloom se gândește la autoritate și la poliție în particular și o crede incapabilă de poezie, iar eu am fost sigură că asta e o trimitere la legendele irlandeze unde războinicii nu erau doar buni luptători, ci și poeți, funcționând deci ca o nouă ironie la adresa autorităților, modul lui Joyce de a se lupta cu ele (sută la sută am luat această referință cu poezia și războnicii din Fionn și ceata lui, Fianna,Legende mari pentru cei mici de Ronan Moore). L-am văzut pe Joyce parțial în Stephen Dedalus înainte să citesc despre autobiografia lui în cartea lui Mircea Mihăieș – și printre toate aceste frânturi care-mi aparțin, am scăpat sute de referințe pe care nu le-aș fi înțeles sub nicio formă dacă nu ar fi fost notele de subsol. Emblematică pentru mine în acest sens rămâne trimiterea la tabachera de argint cu piatră verde, scoasă la iveală de Buck Mulligan pe la începutul cărții. Fără notele lui Mircea Ivănescu NU m-aș fi prins nicicând că asta e o referință la Irlanda – piatra verde – închistată în argint, Anglia, care funcționează într-adevăr foarte frumos ca metaforă, dar de care, cum ziceam, nu m-aș fi prins nicicând (e totuși satisfăcător cu explicația).

Un alt punct important pentru mine e faptul că de multe ori mi s-a părut cam forțată această paralelă cu episoadele din Odiseea lui Homer. Acest lucru este destul de mult legat de ignoranța mea în această direcție. Nu sunt o cunoscătoare a lui Homer și, cu toate c-am citit Odiseea, mare lucru nu-mi aminteam din ea când am început. Sigur, în linii mari, cum știe toată lumea, dar nu la nivel de detaliu. Așadar, această apropiere mi s-a părut destul de forțată și imposibil de determinat fără explicație. Partea și mai dramatică este că după o citire mai amănunțită a semnificației episoadelor, pe alocuri tot forțată mi se pare analogia. Cu schemă și cu o gândire foarte articulată în spate, are ceva sens, dar nu o corespondență directă. Dacă nu mi-ar fi fost servită pe tavă informația, nu m-aș fi prins în veci, asta e realitatea mea. Și, în acest sens, mie mi se pare aproape neglijabil la o primă lectură care vizează experiența. Sigur, la nivel interpretativ este esențial (chiar și dacă e combativ), dar dacă ai citi fără niciun fel de ajutor Ulise și nu te-ai gândi la această paralelă, nu ai pierde neapărat ceva imposibil de înlocuit. Povestea are multiple paliere și te poate bucura (sau dezamăgi, de ce nu) cu și fără Odiseea lui Homer.

Parodia, de asemenea, funcționează doar parțial. Eu am fost de mai multe ori „în pericol” de a lua (doar) în serios povestea. Și nu mi se pare nimic în neregulă cu asta. Mai ales că pentru mine funcționează mult mai bine așa – nu mă înțeleg cu parodiile, iar Mircea Mihăieș mi-a oferit scuza perfectă atunci când l-a numit pe Joyce Mare Transformator, în loc de Mare Creator.

„N-ai observat, atunci când îmi dai o idee, cât de mult pot eu să scot din ea?”

(p. 47, Mircea Mihăieș, Ulysses 732, o spusă de-ale lui Joyce culeasă din discuțiile cu Frank Budgen preluată din Ellmann, 1968, XV)

Toate episoadele sunt succint și foarte pertinent descrise în ediția de la Polirom, tradusă de Rareș Moldovan. Așa că nu o să mai reiau asta, dar de dragul clarității, avem așa:

1. Telemah: Fiul lui Ulise și al Penelopei în Odiseea lui Homer. Stephen Dedalus în Ulise de Joyce. Prezentarea personajului și a atmosferei („nemulțumit și lipsit de un cămin”, R. M. p. 728). Stephen Dedalus a plecat de acasă, moartea mamei lui este traumatizantă și ceilalți îl consideră mult mai rece și nepăsător decât este. Nu are o relație cu taică-su și aflăm treptat că este nu doar inteligent, ci este considerat chiar elitist de către familia lui biologică. Prietenii lui îl iau la mișto.

2. Nestor: „În Odiseea, la sfatul Atenei, Telemah caută călăuzirea lui Nestor, fostul tovarăș de arme al lui Ulise” (p. 730, R. M.) Îl urmărim pe Stephen Dedalus ca profesor de istorie al unor studenți destul de dezinteresați, e ceva și foarte serios și foarte jucăuș în același timp, cu apariția unui personaj dezgustător (bigot șovin antisemit, R. M.), Deasy. Aici, cum ați ghicit deja, Nestor e mai întâi Stephen față de elevii lui, apoi directorul Deasy față de Stephen.

3. Proteu: cel care încearcă să scape de Menelau în Odiseea, schimbându-și forma. Aici: monologul lui Stephen, prima turnură stilistică din roman unde facem cunoștință cu un vălmășag greu de urmărit, fluxul conștiinței mutându-se pe un teren nou.

4. Calipso: nimfa Calipso îl ține captiv pe Ulise cu promisiunea nemuririi în Odiseea, în vreme ce el vrea să se întoarcă în Itaca, la Penelopa. Aici: apare în sfârșit Leopold Bloom și-l vedem cum se agită pe lângă nevastă-sa, Molly, pe care nu vrea s-o lase singură acasă, dar trebuie. Unde părăsirea este: îi oferă timp și spațiu ca aceasta să comită adulterul. Îl cunoaștem, deci, în sfârșit pe Ulise: Leopold Bloom.

5. Lotofagii: Ulise ajunge într-un loc unde un popor se hrănește doar cu flori și fructe de lotus ceea ce, în tehnica internă homerică, e o amenințare. Aici: Bloom pleacă de acasă și bântuie prin oraș (chiar când Stephen Dedalus își ține lecția de istorie), multe gânduri și detalieri gastronomice. Se pregătește de înmormântarea lui Dignam.

6. Hades: coborârea lui Ulise la Hades, sfătuit de Circe, unde se află și un prieten de-al său mort. Aici: Leopold Bloom se duce la înmormântarea lui Paddy Dignam. În tot timpul ăsta Bloom se gândește obsesiv la infidelitatea soției sale.

7. Eol: în Odiseea Ulise e ajutat de Eol să plece oferindu-i un burduf din piele de bou și spunându-i să nu-l deschidă. Marinarii îl deschid chiar înainte de ajunge în Itaca, ceea ce-i întoarce pe insula lui Eol și de acolo rătăcesc încă 10 ani până se mai poate întoarce Ulise acasă. Aici: Bloom își face treaba, merge dintr-un loc în altul, rătăcește pe străzi și prin gânduri, facem cunoștință cu mai multe personaje. Bloom și Stephen aproape se întâlnesc. Stilistic e un episod foarte greu de urmărit (cronologic și ca acțiune, deși teoretic efectul ar trebui să fie invers) și experimental. Ptovocator pentru cititor, fascinant în același timp ca tehnică.

8. Lestrigonii: episodul din Homer cu canibalii, Ulise și tovarășii săi evadează cu greu din mâinile lestrigonilor canibali. Aici: Bloom și conștiința lui. Se gândește o grămadă la trecut, la Molly, la ce-a fost și nu mai este, cum era mai fericit în trecut. Și multă foame și mâncare, în multiple moduri exprimate ambele.

9. Scila și Caribda: Ulise are de ales între Scila (monstrul cu șase capete) și Caribda (ucigătoarea vâltoare) și o alege pe prima în trecerea lor spre Itaca, ca să nu piară chiar toți (R. M., 752). Aici: Stephen Dedalus își expune teoria cu privire la Hamletul lui Shakespeare. Pentru mine cea mai dificilă parte, din care nu am înțeles multe lucruri particulare și mi-a fost greu să țin pasul cu gândurile lui Stephen. E un episod elitist și intelectualizat în care nu lipsesc însă ironiile la adresa lui Stephen și frânturi de monolog ale sale.

10. Stâncile mișcătoare: cele pe care le evită Ulise în Odiseea pentru a nu pieri (când alege să se înfrunte cu Scila). Aici: Stephen și Bloom sunt marginalizați în diverse cercuri și ipostaze. E unul dintre episoadele mele preferate stilistic pentru că face trecerea dintr-un spațiu în altul, înglobând multe personaje și perspective. E greu de urmărit la literă, dar avem șansa mai multor indicii spațiale. E episodul care l-a determinat pe Joyce să spună că dacă ar pieri Dublinul, ar putea fi recreat cu ajutorul acestui episod – Mircea Mihăieș e convins că are dreptate, dar ar putea fi recreat doar de unul ca Joyce, care știa deja dinainte foarte bine Dublinul.

Acțiunea romanului se petrece într-o singură zi (multe pagini pentru o singură zi, o să zici, ai dreptate, dar e ceva formidabil în asta). 16 iunie 1904 – are mai multe semnificații care coincid cu publicarea volumului său de proză scurtă (Oameni din Dublin, 15 iunie), dar și cu întâlnirea dintre Joyce și soția sa. Plot-ul poate fi rezumat destul de simplu: urmărim o zi obișnuită de-a lui Bloom în care este măcinat de infidelitatea soției și de moartea fiului său la unsprezece zile (în urmă cu 10 ani). Contemplă trecutul cu melancolie, atunci fusese fericit, iar în toate aceste pagini și ore merge prin oraș și avem ocazia să-l observăm nu doar flămând și gânditor, ci și marginalizat pentru ciudățenia lui, dar și pentru faptul că este evreu.

De cealaltă parte îl avem pe Stephen Dedalus, un alt marginalizat, de data asta intelectual, care suferă după moartea mamei sale și a rupt legătura cu tatăl său. Ce este minunat la cartea asta e trecerea de la un stil la altul și încurcătura constantă de gânduri – trebuie să fii foarte atent/ă să ții pasul cu tot ceea ce se întâmplă. Referințele pot fi (și sunt, iertați-mă, chiar sunt!) foarte obositoare, dar necesare. Unele dintre ele ajung să fie prea mult. În special cele foarte particulare care vizează diverse persoane politice locale și diverse trimiteri specific irlandeze. Prietenii lui Stephen Dedalus mi se par la fel de buni ca dușmanii (de fapt, cârcotașii) lui Leopold Bloom, iar Buck Mulligan e grotesc de-a binelea pe alocuri.

În ceea ce mă privește, mă gândesc deja cu nostalgie la primele pagini parcurse. Adesea Stephen Dedalus mă plictisește cu monologul său: parțial e pentru că nu înțeleg foarte bine toată teoria lui despre Hamletul lui Shakespeare. Ea poate fi rezumată așa: crede că Shakespeare e și tatăl, fiul și fantoma din piesă, dar ce nu pricep eu sunt toate replicile și toate dedesubturile care se întâmplă în dialogul lui elitist cu o audiență care-mi pare că-l ridiculizează. Cultul pentru Shakespeare, indiferent de credința în teoriile lui Stephen, e arhiprezent și printre amicii lui intelectuali (După Dumnezeu, Shakespeare a creat cele mai multe pe lumea asta./p. 255)

Îl găsesc înduioșător când se gândește la mama lui: a primit un bilet de la tatăl său și nu a apucat s-o mai vadă (motivul pentru care ceilalți îl consideră indiferent). Acest lucru se potrivește biografic cu Joyce, e experiența lui. Îl găsesc de asemenea interesant cu trimiterile lui cu privire la istorie, obsesia lui pentru dualitatea naștere-facere, a veni pe lume într-un mod biologic vs creația divină. Sau în episodul specific cu elevii (în Nestor), când face o paralelă între el-elev-și mersul lucrurilor în lume, cum și pe un elev urât trebuie să-l fi iubit maică-sa. Mi s-a părut înduioșătoare partea asta, la fel cum mi se pare și la sfârșitul episodului Stâncile mișcătoare când îl întâlnim pe fiul lui Dignam, Patrick Dignam, și se gândește la moartea tatălui său, e unul dintre cele mai tandre și tristuțe episoade pentru mine (N-am să-l mai văd niciodată. Asta e moartea. Tata a murit. Tatăl meu a murit. /p. 292)

Istoria, spune Stephen, este un coșmar din care tot încerc să mă trezesc.

(p. 84/ M. Ivănescu)

Asemenea lui am fost și eu, umerii aceștia căzuți, făptură dizgrațioasă ca și aceasta. Copilăria mea se apleacă pe fila asta aici, alături de mine, prea departe s-o mai simt sub mâna mea o dată, fie cât de ușor. (79)

Urât și zadarnic; gât slăbănog și păr încâlcit, și o pată de cerneală, o bală de melc. Și totuși, cineva îl iubise și pe el, îl purtase în brațele ei și la inima ei. (78, despre un elev – evident cu conexiune la sine însuși, unde sine însuși e Stephen)

Și pentru ei istoria era o poveste ca oricare alta, prea deseori ascultată, și țara lor doar o prăvălie de amaneturi. (76, despre elevi, e profesor la clasă, Stephen)

Ce au în comun Stephen Dedalus și Leopold Bloom este marginalizarea: din motive diferite, dar care sigur ar putea duce la apropierea celor doi. În definitiv, Ulise e tatăl și Telemah fiul și chiar dacă, biologic vorbind, n-au nicio treabă, într-acolo se îndreaptă (și se potrivește și cu obsesiile lui Stephen și critica divină; e certat, cum o zice el însuși, cu legea și cu religia, e.g. statul britanic și religia catolică).

Întunericul este în sufletele noastre, nu crezi? (...) Sufletele noastre, rănite cu rușine de păcatele noastre, se agață și mai mult de noi, o femeie de iubitul ei încleștându-se, mai mult, tot mai mult. (99)

Eu sunt uriașul dracului, care rostogolește pietreoaiele, dracului, oseminte, ca niște pietre să pășesc peste ele. Fifofum. Zimt miroz de zânge irlandez. (95)

Eu slujesc la doi stăpâni, spune Stephen, unul englez și unul italian. (...) Statul imperial britanic, răspunse Stephen, simțind cum i se urcă sângele în obraji, și sfânta biserică romano-catolică și apostolică. (72)

Personal, am fost mult mai atrasă de episoadele în care apare Leopold Bloom și care m-a intrigat foarte tare la început. E un personaj foarte bogat și uman. Mi-a luat foarte mult să înțeleg de ce îi lasă cale liberă soției sale pentru infidelitate. De ce nu se înfurie și de ce pare a fi un „fătălău”. Acesta este obsedat de trecut când a fost „mai fericit” (Eram mai fericit atunci. Sau nu? Sau sunt eu acum eu? /p/ 210) și se gândește des la moartea fiului său (la unsprezece zile), dar și la fiica sa care a plecat să-și facă ucenicia în fotografie. Se gândește des c-ar vrea s-o viziteze, iar câmpul lui este unul al obsesiei și repetiției. Își caută săpunul mereu, tot repetă în gând ce i-a scris potențiala lui amantă într-o misivă, cu ce parfum se dă soția ta? Până și în infidelitate pare laș Bloom, va putea comite sau nu la rândul său adulterul? E foarte atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul său și comentează în gând toți oamenii pe care-i întâlnește. Este nespus de atent la femeile pe care le vede, respectabile sau prostituate și ăsta e mereu un prilej de a se gândi din nou la soția sa. La corpul ei pe care e atât de clar că-l venerează. Se gândește nu doar la trecut, ci și la prezent, la o bucăție de piele dezgolită, la un braț zvelt, ce știu eu. Totuși, îi lasă cale liberă infidelității. Pentru că nu o poate opri sau pentru că nu întreține el însuși relații sexuale cu ea? M-am întrebat de la început asta, am aflat răspunsul în cartea lui Mircea Mihăieș, dar pentru că nu avem dezvăluiri încă clare în carte (mai puțin pontul ăsta: Nu i-a mai plăcut deloc după Rudy. Nu poți să mai întorci anii îndărăt. /p. 210), o s-o lăsăm așa momentan pentru că ne întoarcem cu o analiză când vom ajunge la partea lui Molly. M-a intrigat apariția lui Bloom; ceilalți îl consideră un pămpălău și toți par să știe că are o soție infidelă. Își bat joc de el de fiecare dată cum au ocazia, pe la spate, bârfindu-l (la fel se întâmplă și cu Stephen, de altfel). Amândoi par a fi, într-un anumit sens, niște eșuați. În cazul lui Bloom lucrurile se complică și mai tare și suntem martorii unui discurs antisemit a-ntâia. Deasy, șeful lui Stephen de la școală, este cel care dă cel mai înalt ton bigot și antisemit. Apoi aflăm treptat că Bloom este și ungur și evreu, iar cei din jurul său sunt absolut nemiloși. Societatea irlandeză pictată de Joyce aici nu e doar nemiloasă, bigotă, antisemită, dar și închistată. Îi conduce un naționalism profund care se desfășoară, așa cum se cade, în cârciumi.

Casa irlandezului e coșciugul lui. p. 155

Pentru noi e greu de înțeles de ce a fost atât de greu de publicat Ulise. Nu, nu pentru că nu era suficient de interesant și s-au temut că n-o să prindă la public acest roman bizar cu multiple stiluri alambicate și experimentale, ci pentru că era obscen. Pentru publicul de azi e mai greu de înțeles cum să cadă la cenzură o carte care, deși are niște obscenități, sunt destul de soft. Așa au stat totuși lucrurile cu Ulise despre care până și soția lui Joyce, Nora, ar fi spus că era scârbos. Sunt foarte puține scene pe care le-aș putea considera astfel și, de fapt, toată obsesia lui Joyce cu lucruri fiziologice este premergătoare pentru astfel de detalii în această literatură (așa m-am gândit, așa am primit confirmare în cartea lui Mircea Mihăieș). Dar oferă și carne narațiunii – toate aceste elemente concrete plasează grozav de bine acțiunea (mai ales că avem atât de multe schimbări stilistice și lucrurile sunt adesea destul de greu de urmărit).

Dacă am fi cu toții deodată alții. p. 155

Mie îmi place în special Bloom tocmai pentru că este foarte pământean. Îi înțeleg foamea. Îi înțeleg obsesia pentru trupuri. Înțeleg de ce se gândește mereu la trecut – deși mi se pare trist. Pe cât de tare mă amuză existența lui și el ca personaj, tot pe atât mă întristează experiența sa, trauma pierderii fiului său și modul în care trebuit să plece de-acasă pentru a-i face loc lui Molly să se culce cu Blazes Boylan, acest individ grețos care este pictat ca un mare Don Juan. Un contrast izbitor între el și Ulisele nostru, Leopold Bloom, care nu e doar marginalizat și luat în râs, dar i se pun la îndoială inclusiv capacitățile profesionale (serviciul lui e luat în râs și gigeii care-l bârfesc sunt convinși că nu poate să-și asigure un trai din vânzarea de reclame). De aici reies două lucruri: ori e întreținut de nevastă-sa cu spectacolele ei, ori învârte pe ascuns tot felul de chestii, e suspectat (de fapt, ceilalți sunt convinși) c-ar fi francmason și de aici reiese o nouă pleiadă antisemită greu de citit. Dacă m-a șocat ceva în cartea asta, a fost probabil antisemitismul gratuit al personajelor. Toate acestea în vreme ce Leopold Bloom este un individ simpatic, un bărbat măcinat de o conștiință încărcată nu de fapte imorale, cât de o viață nefericită umbrită de fericirea temporar atinsă în tinerețe. E genul care ar petrece mult timp în duș ducând conversații imaginare cu persoanele cărora nu a putut să le răspundă în față, la momentul conflictului. Și toate acestea se transformă în argumente pentru „feminizarea” lui de către celelalte personaje.

În ceea ce-l privește pe Stephen Dedalus – îl consider fragil, foarte vulnerabil și rătăcitor, e genul de personaj certat cu autoritatea, elitist, dar care probabil nu va acționa niciodată, va trăi în cuvintele și teoriile lui, un fel de geniu neînțeles. Mă atrage mult mai mult Leopold Bloom pe care-l consider într-adevăr un laș (un duo tată-fiu bun, dat fiind că adevăratul tată al lui Stephen e lipsit de aceste calități izbitoare, pare în elementul lui în cârciumi și nu-l dă nimeni afară). Leopold Bloom este sexist, fără a fi misogin (și aici se vede diferența dintre el și toți bețivii care fac glume porcoase pe seama nevestelor altora, inclusiv a lui) – venerează corpul soției sale și-l compară cu tot ceea ce vede, e foarte atent la toate femeile și ceea ce le definește, nu doar corporal de multe ori, dar e foarte atent la formele și existența lor trupească (pe care eu imediat o pun pe seama frustrării, nu doar a infidelității, ci a unui evident coitus interuptus, n-a mai avut parte de acțiune adevărată de probabil 10 ani, așa că hipersexualizează totul dintr-o nevoie fiziologică). Inițial mi s-a părut absolut libidinos vorbind despre fiica lui, până i-am sesizat afecțiunea și obsesia pentru lucrurile concrete. El așa înțelege lumea, prin trecutul pe care nu-l mai poate recupera și prin observarea acelor chestii concrete, trupurile oamenilor, mâncărurile, spațiile pe care le traversează, mirosurile, actele de intimitate și sex. Chiar și când participă la înmormântarea lui Dignam este foarte atent la toată procesiunea și mecanismele înmormântării (ceea ce ne oferă de fapt un episod foarte bogat stilistic care e trist și pentru că funcționează ca o reactualizare a pierderii fiului său, Rudy, care coincide și cu pierderea accesului adevărat la trupul soției sale).

Cum fâșâia și pe urmă cădea moale corsetul ei pe pat. Era întotdeauna cald încă de la căldura ei. Îi plăcea să și-l desfacă singură. A stat pe urmă până după două, să-și scoată acele din păr. Milly, culcușită în pătucul ei. Fericit. Fericit. Asta a fost noaptea când...

p. 199

Aceste prime 295 de pagini/ 10 episoade din Ulise au fost extrem de bogate și cred că fiecare pagină ar putea fi, de fapt, răsanalizată. Nu îmi propun să fac asta, mai ales că există o sumedenie de materiale existente pentru înțelegerea romanului. Mai degrabă am fost preocupată să notez puțin din experiența mea cu această lectură. Și e necesar să spun că până aici m-au încercat mai multe sentimente: și bune și mai puțin bune. Au fost zile în care am citit cu încântare, altele în care m-am scăldat în confuzie încercând să pricep textul fără ajutor, în altele m-am plictisit, câteodată m-am înfuriat, alteori am dat din cap admirativ la toată munca lui Joyce. Citind mai ales despre dificultatea publicării acestei cărți, am multă empatice pentru James Joyce. Și mai ales c-am citit Oameni din Dublin și Portretul artistului care sunt nu doar foarte faine, dar și extrem de accesibile publicului larg. Și nu s-au bucurat de nicio publicitate, mi se pare trist.

Scapi, din tigaia de prăjeală a vieții, drept în focul purgatorului.

(Leopold Bloom, p. 156)

Ulise e un proiect formidabil, chiar dacă îți place sau nu, fie că vorbim de multitudinea de personaje și stiluri sau despre idee în sine. E ceva foarte specific la carte, dacă o legăm de Dublin și irlandezi, despre felul lor de-a fi, e un mecanism intern foarte dichisit și greu de înțeles fără ajutor din punctul ăsta de vedere. Dar, chiar și așa, cartea promite atât de multe paliere interpretative, încât poți găsi ceva și fără această obsesie spațială. Nu mă crede pe mine, crede-l mai bine pe Mircea Mihăieș când o spune în cele cam 1000 de pagini despre romanul lui Joyce.

Pentru mine cel mai fascinant este Leopold Bloom, un personaj extrem de bine conturat cu care empatizez, pasajele în care apare el sunt favoritele mele și aș putea citi cartea asta fie și doar pentru asta (dar deja m-a cucerit și cu alte lucruri). Chiar dacă uneori nu este cea mai distractivă/interactivă lectură și unele pagini m-au făcut să sufăr, tot cred că este un proiect colosal și o ambiție care trebuie să te încerce măcar o dată în viață ca cititor. La un moment dat îți place la nebunie, ca apoi să cazi într-un abis auto-acuzator: ce fac eu printre paginile acestei cărți?! Așadar, da, o aventură, un rollercoaster și, pentru mine, cea mai complicată carte pe care am citit-o. Să dai gata Ulise sau să te dea el gata pe tine. Ce să mai și vreau altceva?

Revin cu următoarele două newslettere la vremea potrivită. Până atunci sunt curioasă cum merge lectura lui Ulise și pentru tine.