Charlotte Brontë moare la 38 de ani (31 martie 1855) de hyperemesis gravidarum, conform opiniei generale - chiar dacă doctorul ei de atunci i-a atribuit moartea tuberculozei, boală care le ucide și pe surorile sale Anne (29 de ani) și Emily (30 de ani). Hyperemesis gravidarum, adică greața din sarcină, probabil agresivă și acompaniată de deshidratare severă. Se căsătorise doar cu (aproape) un an în urmă cu Arthur Bell Nicholls, un preot irlandez, subordonat al tatălui său, spre supărarea acestuia care nu era de acord cu mariajul (și n-a venit la nuntă) și a prietenei sale apropiate, Ellen Nussey. Ele două-și propuseseră să rămână singure și se simte într-un fel trădată de alegerea bruscă a prietenei sale de a se căsători. Probabil și mai intrigată a fost de faptul că l-a acceptat pe bărbatul pe care-l și refuzase înainte – faptul că se îndrăgostește apoi de soțul ei este o consolare. Faptul că și-a preluat „îndatoririle” de soție, cu tot cu ambițiile sale literare și succesul de care se bucura, probabil nu ne miră cu adevărat. Dacă s-a lăsat pradă convenției sau a fost voința proprie pură, mai puternică chiar și decât conformarea pe care o vedem noi azi penibilă, e interesant de observat. Totuși, dacă există fie și o umbră din Charlotte Brontë în Jane Eyre, atunci e destul de firesc. Dat fiind că și Charlotte Bronte pare c-a avut o pasiune la rândul ei pentru un bărbat căsătorit, mai în vârstă, de data asta într-un institut unde a fost profesoară și și-a exersat voința de fier în ceea ce privește păstrarea comportamentului adecvat și controlarea emoțiilor puternice, putem să ne aventurăm, chiar și cu neștiință, în această mică presupoziție.
La 31 de ani, în 1847, Charlotte Brontë publică Jane Eyre sub pseudonimul bărbătesc Currer Bell. Jane Eyre rămâne una din lecturile mele formatoare – m-a impresionat la prima lectură și mi-a marcat adolescența, alături de câteva alte titluri. M-am apropiat cu grijă de carte, nu pentru că mi-a fost teamă că n-o să-mi mai placă, ci pentru că exista posibilitatea ca afinitățile religioase să mă îndepărteze de lectură. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat – în parte pentru că acum sunt capabilă să fac o delimitare și să nu mai văd lucrurile alb-negru, dar și pentru că Jane Eyre nu este habotnică sau hiperreligioasă, ci o ființă morală, independentă și puternică, capabilă să-și formeze propriile gânduri și impresii. Autonomia ei m-a fascinat încă de la prima lectură și o face și azi - iar spiritualitatea ei se ridică cu mult deasupra principiilor religioase rigide.
“Well, Jane Eyre, are you a good child?” (…) “Do you know where the wicked go after death?”
“They go to hell”, was my ready and orthodox answer. (…)
“What must you do to avoid it?”
I deliberated a moment: my answer, when it did come, was objectionable:
“I must keep in good health and not die.” (34)
Discuțiile despre caracterul feminist (sau protofeminist) al acestui roman sunt interesante. În ceea ce mă privește, pentru mine e indiscutabil o carte (proto)feministă. Și în primul rând pentru atenția pe care Jane Eyre o oferă auto-reflecției și conturării sinelui. Elizabeth Bennet (Mândrie și prejudecată, 1813, volumele 1, 2, 3)) este pe același model: un personaj feminin care acordă timp, spațiu și semnificație actului gândirii - cu un mare contrast între personajele femei scrise de bărbați care sunt adesea lipsite de exercițiul meditativ. Desigur, atât în Jane Eyre, cât și în Mândrie și prejudecată, avem femei care nu gândesc (dar și bărbați!) și e interesant că atât Charlotte Brontë, cât și Jane Austen au avut aceeași privire asupra acestor fete – ceea ce putem numi azi ca fiind pick me girls (atunci fete frivole, aproape imorale în gândirea superficială, obsedate de atenția bărbaților, neinteresate câtuși de puțin de legături genuine de prietenie între femei pe care le văd ca obstacole sau rivale). Deși amândouă trebuie să fie precursoarele trope-ului I’m not like other girls (protagoniste care azi s-au cam transformat ele însele în pick me girls), au fost foarte atente la a contura personaje feminine cu o autonomie de gândire delicioasă.
I sat up in bed by way or arousing this said brain. It was a chilly night; I covered my shoulders with a shawl, and then I proceeded to think again with all my might. (88)
but now, I thought (293)
Feeling without judgement is a washy draught indeed; but judgement untempered by feeling is too bitter and husky a morsel for human deglutition. (235)
Modul intens în care gândește Jane și spațiul concret pe care-l oferă acestui proces e o revendicare feministă cu siguranță. Mai ales că ne arată procesul gândirii încă din copilărie, cu tot cu reacția curajoasă și agresivă împotriva mătușii Reed, răspunsurile agile și necesitatea de a reflecta chiar și când nu găsea soluții sau concluzii altfel decât parțiale pentru aceste pelerinaje mentale. Jane Eyre este încăpățânată și independentă, ia decizii singură, rareori caută ajutorul și învață să-și exercite cât mai pragmatic autonomia. La toate acestea se adaugă: modul în care se exprimă – fără supunerea și convenționalitatea caracteristică femeilor din acele timpuri, asumarea faptului că și bărbații și femeile gândesc și simt la fel (că și ea are suflet, la fel ca un bărbat), precum și faptul că își ia propriile decizii (și când e pe o poziție de putere, dar și când e pe una dezavantajoasă, vezi întoarcerea la Rochester și, mai întâi, părăsirea lui din considerente morale aproape fără nimic). Caracterul lui Jane Eyre nu este intrinsec indestructibil, ci este format și conturat prin deciziile sale morale și prin forța cu care își suprimă impulsurile. Atunci când ia decizia să-l părăsească pe Rochester, își exercită forța morală (fie ea de natură religioasă, legală sau pur și simplu spirituală). Perspectiva de a se lăsa pradă plăcerii este uriașă. Dorința ei pentru Rochester e atât de mare încât se poate imagina trăind „în păcat” cu el, ignorând-o pe Bertha. Și poate că tocmai capacitatea ei imaginativă e factorul declanșator pentru decizia corectă, prin care se respectă pe sine. Acest lucru îl vedem și în controlul emoțiilor înfăptuit prin exercițiul artistic: când află cât de frumoasă e domnișoara Blanche Ingram și o desenează folosindu-se doar de indiciile oferite de doamna Fairfax - prin contrast, se simte mică și urâtă, își disciplinează emoțiile aproape pragmatic. Dacă e bine sau rău, e altă discuție.
Ere long, I had reason to congratulate me on the course of wholesome discipline to which I had thus forced my feelings to submit: thanks to it, I was able to meet susequent occurences with a decent calm; which, had they found me unprepared, I should probably have been unequal to maintain, even externally. (161)
Jane Eyre este o orfană care ajunge să locuiască cu mătușa Reed (soția unchiului mort căruia-i promisese să aibă grijă de fată, deși o ura). În adolescență, cruzimea mătușii Reed mi s-a părut exagerată și melodramatică (la fel cum nu-mi puteam imagina cum un adult ar închide un copil într-un cupboard, Petunia și Reed mi se păreau niște fantasme extreme). Astăzi sunt niște personaje credibile, aproape palpabile…
Jane Eyre ajunge la Lowood – o școală pentru fete foarte strictă, unde sunt supuse unui tratament agresiv (sub pretextul disciplinei). Directorul Brocklehurst este un individ dizgrațios și abuziv. Acolo protagonista noastră se întâlnește cu Helen Burns (14 ani), prima sa prietenă care-i va marca existența, fiind poate și prima persoană care o apropie de religie ca moralitate. Moartea acesteia e percepută ca fiind un eveniment fundamental în evoluția ei – la fel și prietenia cu profesoara Temple, a cărei abandonare a postului (pentru a se căsători) determină chiar dorința lui Jane Eyre de explorare a lumii, pe care o ghicește ca fiind largă și complexă. Așa ajunge să fie guvernantă la Thornfield pentru Adèle, acolo îl va întâlni pe Rochester și se va îndrăgosti. Pasiunea lui Jane pentru Helen - și chiar pentru domnișoara Temple, le-am citit întotdeauna ca depășind tărâmul prieteniei.
It is a very strange sensation to inexperienced youth to feel itself quite alone in the world, cut adrift from every connexion, uncertain whether the port to which it is bound can be reached, and prevented by many impediments from returning to that it had quited. (95)
Am idealizat întotdeauna relația lui Rochester cu Jane – și o fac și acum, cu toate că sunt mult mai conștientă de neajunsurile ei. Sunt între ciocan și nicovală, între necesitatea teoretizării, analizei și explicării și pur și simplu un fangirling extrem - aici să trasăm o linie clară între realitate și ficțiune. Între plăcerea de a citi despre anumite personaje, crushes cum le numim, și neconcordanța lor (neapărat) cu realitatea.
Reader, I married him. (444)
Rochester și Darcy au fost primele mele iubiri literare și printre primii bărbați scriși de autoare femei pe care i-am citit și iubit. Se dă o luptă interesantă în minte între pasiunea pentru legătura lor (și pentru Rochester în sine) și aproape o teoretizare a faptelor. Rochester e un bărbat urât, dar nici Jane nu se consideră o fată prea atrăgătoare – cu toate că Rochester o spune și el, că nu e o fată frumoasă, la final de program ajunge să recunoască însă că o vede extrem de atrăgătoare, așa că nu trebuie să luăm ca atare toate cuvintele răutăcioase pe care le spune. Rămâne fascinantă pentru mine alegerea autoarei de a pune în cheia „urâțeniei” fizice acest roman - pentru conturarea morală, dar nu numai. Aspectul fizic dicta și ditează comportamentul celorlalți - vezi și Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Însă Jane și Rochester sunt urâți și imperfecți fizic (cel din urmă și moral, să nu uităm) și asta nu-i face mai puțin pasibili de dragoste adevărată. Atracția nefiind doar în aspectul fizic convențional. O lecție convenabilă de parcurs în anii formatori (pentru cine a crescut considerându-se urâtă, ca mine, a fost inevitabil dragoste la prima vedere romanul ăsta).
“You examine me, Miss Eyre,” said he, “do you think me handsome?” (…)
“No, sir.” (132)
Diferența de vârstă dintre ei nu m-a deranjat deloc la prima lectură, acum o înțeleg contextual – deși pentru un cititor din 2025, nu cred că e foarte scuzabilă, oricât de explicabilă. Maturitatea lui Jane Eyre de la 18-19 ani am luat-o ca atare la prima lectură – poate pentru că am înțeles-o foarte bine și am fost la rândul meu foarte matură la vârste necaracteristice (posibil ca toate gândurile serioase pe care le-am avut în viața mea, să le fi avut până la 15 ani într-o formă sau alta, oricât de rudimentară și lipsită de un vocabular concret). Totuși, ce m-am întrebat acum a fost de ce Charlotte Brontë, o femeie de 31 de ani, a ales ca protagonista să aibă doar 18? Pentru că așa se aranjau lucrurile (plecarea de la Lowood nu ar fi putut fi făcută altfel, întâlnirea cu Rochester trebuia să fie marcată de dinamica puterii dintre ei, accentuată și prin diferența de vârstă)? Pentru că era glorificată tinerețea? Pentru că așa o cerea societatea? Putem pune discursul matur al lui Jane Eyre pe seama faptului că ne scrie povestea de la o vârstă mai matură, însă acțiunile sale, gândurile și impulsurile (controlate), par nespecifice vârstei de 18-19 ani (cu toate că, din nou, personal le înțelegeam complet și la 16 ani, dar mai târziu...) Probabil că viața a făcut-o mai matură pe Jane Eyre – faptul că a crescut într-o casă abuzivă și că, studiind într-un institut ca Lowood, a fost nevoită să se descurce repede și să se maturizeze singură. Argumentul funcționează și prin comparație cu fete apropiate de vârsta ei, venite din medii mai favorizate - fete frivole și imature, ca verișoarele Georgiana și Eliza Reed - contrastând cu verișoarele Diana și Maria Rivers care au crescut cu idei mai bune, au fost educate în spiritul muncii și independenței. Să ne înțelegem, ar trebui să fie firesc să fii superficial la 18 ani, dar clar contextul le oferă această vârstă și ce o interesează pe autoare e mai mult caracterul, neluând în calcul vârsta cum o facem noi. Mă gândesc și la Lydia din Mândrie și prejudecată care era doar o puștoaică, dar a fost sever criticată pentru alegerile sale.
Women are supposed to be very calm generally: but women feel just as men feel; they need exercise for their faculties, and a field for their efforts as much as their brothers do; they suffer from too rigid a restraint, too absolute a stagnation, precisely as men would suffer; and it is narrow -minded in their more privileged fellow creatures to say that they ought to confine themselves to making puddings and knitting stockings, to playing on the piano and embroidering bags. it is thoughtless to condemn them, or laugh at them, if they seek to do more or learn more than custom had pronounced necessary for their sex. (111)
Mi-a fost mai milă de Rochester la prima lectură – și probabil l-am iertat și l-am crezut mai ușor atunci când am aflat că și-a închis soția nebună în pod. M-a măcinat încă de atunci această capcană, fie ea morală sau de altă natură: legile spuneau că nu avea dreptul să se căsătorească cu altcineva, dar n-o iubea pe Bertha și se simțea singur, el nu avea dreptul la iubire? Era atât de grav să încalce această lege (dacă, să zicem, ar fi avut și acordul lui Jane, nu doar prin înșelăciune?) Relativismul moral se strecoară ușor, dar Jane e mai puternică de-atât.
I care for myself. (…) I will keep the law given by God; sanctioned by man. I will hold to the principles received by me when I was sane, and not mad - as I am now. Laws and principles are not for times when there is no temptation: they are for such moments as this, when body and soul rise in mutiny against their rigour; stringent they are; inviolate they shall be. If at my individual convenience I might break them, what would be their worth? (314)
Se vehiculează că biata Bertha (Mason) Rochester avea Huntington’s, sifilis sau schizofrenie. Edward Rochester îi spune lui Jane că dacă ar fi ea în locul lui Bertha, ar îngriji-o, dar noi ne îndoim la fel cum se îndoiește Jane Eyre când îl ascultă vorbind despre femeile „ușoare” cu care-a fost (se gândește că, dacă și ea ar ceda imediat, poate și despre ea ar avea aceeași impresie – și cine suntem noi să ne îndoim de înțelepciunea ei). A fost pus într-o situație ingrată: trădat de tatăl și fratele său, a fost păcălit să se căsătorească cu o femeie care deja dădea semnele decăderii mentale. Dorința și plăcerea de moment au dispărut de îndată ce a descoperit adevărul – și dat fiind că în acele timpuri dragostea și mariajul se construiau de fapt după căsătoria legală (azi se întâmplă invers), putem înțelege disperarea foarte tânărului Rochester, depravarea în care a căzut și groaza de a aparține pe veci unei femei pe care ajunsese s-o deteste.
Toate acestea fiind spuse, Bertha nu are nicio vină și e ea însăși o victimă în toată situația, iar Jane Eyre are empatia și înțelegerea necesare atunci când spune că nu e vina ei (lucru pe care Rochester nu-l poate vedea cu aceeași claritate). Atunci când Bertha dă foc conacului, Rochester ne arată că nu e de fapt un tip rău, oricât de multe acte imorale a comis și cât de mult s-a îndepărtat de la a fi decent – în încercarea de a salva pe toată lumea din incendiu, își pierde vederea și o mână. Iar aceasta este sentința lui morală, prețul pe care trebuie să-l plătească ca să-i poată aparține lui Jane Eyre. Dinamica lor e în sfârșit răsturnată. Independența, autonomia și potența lui fizică se schimbă complet, iar Jane Eyre a devenit ea însăși o femeie bogată și complet independentă, alegând să se întoarcă la el (pentru că de iertat l-a iertat imediat, chiar când a părăsit Thornfield) – puterea deci s-a schimbat complet, el nemaidominând-o și insinuând cumva o egalitate între cei doi. Cu toate neajunsurile, eu am văzut și văd încă relația lor ca fiind fatală, în sensul destinului: sunt suflete pereche, se completează și se înțeleg mai departe de rațiune. Altfel, Rochester nu ar fi cedat niciodată atât de ușor la reîntoarcerea lui Jane Eyre. Pierderea puterii lui l-ar fi frustrat și l-ar fi transformat într-un bărbat ursuz (dacă suntem atenți la personalitatea lui), dar față de Jane Eyre își permite să fie sensibil (față de cei care-l îngrijeau până atunci fusese orice, dar nu simpatic).
“And what a distortion in your judgement, what a perversity in your ideas, is proved by your conduct! Is it better to drive a fellow-creature to despair than to transgress a mere human law, no man being injured by the breach? - for you have neither relatives, nor acquaintances whom you need fear to offend by living with me.” (313)
Un articol captivant scris de Christine L. Roland vorbește despre bisexualitatea lui Jane Eyre și despre faptul că (re)întoarcerea la Rochester se întâmplă DUPĂ feminizarea acestuia (prin atribuțiile pierdute) – o teorie destul de interesantă, confirmată prin tehnici literare și în Ulise de James Joyce, acolo unde Bloom se metamorfozează temporar în Blooma și ale cărui caracteristici (umane, empatice) sunt atașate caracterului feminin.
Again the surprised expression crossed his face. he had not imagined that a woman would dare to speak so to a man. for me, I felt at home in this sort of discourse. I could never rest in communication with strong, discreet, and refined minds, whether male or female, till I had passed the outworks of conventional reserve, and crossed the threshold of confidence, and won a place by their heart’s very hearthstone. (370)
Cererea în căsătorie din partea vărului St. John n-o uitasem (apropos, o practică comună în Anglia acelor vremuri, așa cum o vedem și în romanele lui Jane Austen, mă uit la tine, Parcul Mansfield). Deci nimic șocant aici! Însă comportamentul acestuia îl uitasem cu desăvârșire – St. John este dușmanul aproape stereotip al femeii, un misionar idealist care are o dorință aproape irațională de a subjuga, care e incapabil să vadă mai departe de propria minte. Vrea s-o transforme pe Jane în ceva ce nu este, să-i știrbească forța și impresiile și s-o facă sclava lui, motivând această atitudine pe precepte religioase și binele suprem (i.e. fiind în slujba lui Dumnezeu). Pentru mine el este cel mai egoist personaj, chiar mai egoist decât Rochester. Care recunoaște și articulează faptul că-l atrage inocența lui Jane, care încearcă s-o păcălească doar în ceea ce privește bigamia, disperat pentru fericire și ignorând caracterul moral al lui Jane – știind că ea nu ar fi fost de fapt niciodată de acord, dacă ar fi știut că e căsătorit. Rochester e egoist, dar nu într-atât încât să-i înăbușe personalitatea (pentru că îi adoră și personalitatea și caracterul ei neconvențional, replicile agile și uneori acide). St. John vrea s-o reducă la o slujitoare – a lui Dumnezeu, ar zice cineva, dar de fapt a lui însuși. Faptul că își strivește sentimentele față de Rosamond Oliver pentru idealul religios e de fapt un semn al toxicității lui. Știe că n-o poate controla pe Rosamond și nu vrea s-o facă nefericită, dar pe Jane n-o iubește, așa că o poate strivi – și cu toată autonomia ei, cu toată înțelegerea faptului că ea nu e așa, tot i se supune întrucâtva lui St. John. Asta pentru că el e un manipulator de primă clasă care-și justifică (posibilul) abuz prin dorința vieții eterne, răsplata oferită de Dumnezeu (ceea ce te face să te gândești mult la faptul că scopul scuză mijloacele pentru el...) Discuția dacă St. John e mai bun decât Rochester mi se pare halucinantă – nu doar pentru că Rochester chiar o iubește pe Jane, dar pentru că St. John își lustruiește abuzul patriarhal cu sclipici religios. Chiar dacă a greșit (moral vorbind și să nu uităm înșelăciunea), Rochester o iubește nu doar pentru că e tânără și simpatică, ci pentru personalitatea ei - modul în care vorbește, ce spune, nu o poate separa de mintea ei.
Cel mai mare sofism pe care l-am citit în romanul ăsta este motivația lui St. John atunci când îi reproșează lui Jane că acum că are o situație financiară, nu mai face nimic pentru mintea ei, să evolueze, nu mai are un scop. Asta în condițiile în care săraca trecuse prin greutăți fizice și mentale sufocante și vrusese să pregătească casa pentru primirea verișoarelor sale, se lăsase pradă ideii de a avea în sfârșit o familie. Ea, care fusese orfană și nu simțise niciodată iubirea de familie. Iar alternativa pe care i-o oferă el este subjugarea (sub pretextul misionarismului, vezi Doamne, să-l slujească pe Dumnezeu).
As for me, I daily wished more to please him; but to do so, I felt daily more and more that I must disown half my nature, stifle half my faculties, wrest my tastes from their original bent, force myself to the adoption of pursuit for which I had no natural vocation. (394)
forced to keep the fire of my nature continuall low (403)
in short, as a man, he would have wished to coerce me into obedience (404)
Îi reproșează că nu își exercită abilitățile, dar în același timp îi propune să-i strivească existența și aceste abilități, să i le fure și s-o facă slujnica lui – fără măcar să-i ofere dragoste la schimb. Cineva ar spune, păi nu face același lucru când se întoarce la Rochester, nu devine infirmiera lui într-un anumit sens? Dizabilitatea lui fizică îl face complet dependent de cineva și e adevărat. Dar diferența constă desigur și în alegere, nu doar în iubirea ei pentru Rochester – de asta cred că Jane Eyre e feministă. Desigur, înțeleg că nu se conformează gândirii noastre contemporane. Și unii îi reproșează că nu e feministă pentru că nu luptă pentru drepturile femeilor. La început, își dorea să facă o școală pentru fete (ceva ce Charlotte Brontë a încercat, dar nu a avut studente...), dar asta nu avea cum să se mai întâmple pentru că toată activitatea ei se va desfășura în jurul îngrijirii lui Rochester. Mie mi se pare că pierdem din vedere lucrul esențial: alegerea ei și posibilitatea de spune Da sau Nu, necondiționată (dată fiind independența ei financiară, putem să ne asigurăm că a fost o alegere curată, chiar dacă suntem sau nu de acord cu ea). Și să ne amintim că recunoaște că nu are timp să fie guvernanta lui Adèle, ceea ce ne indică faptul că în timpul care-i rămâne în afara mariajului și grijii pentru Rochester, se preocupă de propria minte și afinitățile intelectuale – cum altfel ne-ar fi scris cu atâta grijă povestea ei? Totuși, în ceea ce-l privește pe St. John, fanatismul și dubla măsură se văd și în modul în care e finalizat romanul – în credința lui, îl slujește pe Dumnezeu, dar nu s-a căsătorit (pentru că nici nu avea cum să-l accepte cineva astfel, vreau să sper) și deși Jane Eyre nu îl critică și probabil îl vede pur și idealist, pentru mine este extrem de corupt.
Jane Eyre e unul din bildungsromanele mele preferate – e complex și încărcat de semnificații, îmi place lupta morală și chiar și finalul închis, faptul că dragostea apare treptat și „ritualul” inițiatic nu se desfășoară doar în jurul iubirii. Complexitatea sinelui, spațiul concret oferit exercițiului gândirii, sinele bine conturat, feminitatea și feminismul lui Jane Eyre și forța ei mentală - toate acestea le ador și cred că le voi adora la orice recitire.
Sunt curioasă cum a fost pentru voi lectura. Mulțumesc că ați citit cu mine!