Marile speranțe: vol. 2 (I-XX)

nihil sine prăbușirea marilor speranțe: căderea este teribilă, dar și fabuloasă

Părăsim copilăria și adolescența timpurie a lui Pip și ajungem la Londra.

Ce nimerit este că primul lucru pe care-l vede când ajunge acolo este închisoarea Newgate. Cum ne-a obișnuit încă din prima parte, Dickens lucrează cu simboluri și majoritatea detaliilor sale au un scop predefinit. Și satisfacția este destul de mare atunci când se așază toate piesele. Cu toate astea, nu e cazul că trebuie să ai încredere în proces cu Dickens, pentru că procesul în sine este și el delicios. De data aceasta avem mai puțin din umorul de baltă, adesea ușor tragic (într-un cuvânt, perfect) din prima parte. Și acesta este un semn la care trebuie să fim atenți. Descrierile lui Dickens rămân întunecate, dar lipsite de comicul cu care ne-a obișnuit în prima parte, au șansa de a ne terifia mult mai brut. Țese treptat o atmosferă întunecată, presărată de diverse întâmplări din noua viață a lui Pip, de personaje importante și neimportante, de prietenie și dragoste (neîmplinită, drama îndrăgostitului căruia nu îi este împărtășită pasiunea), moartea surorii sale, depărtarea definitivă de cei care i-au oferit iubire necondiționată (Joe și Biddy). Trăiește sub umbrela expectativei proprii, nu doar a marilor speranțe: motivul pentru care a ajuns aici este să fie într-o zi cu Estella, crede el.

Nu este un spectacol neapărat confortabil. Când ajungi la finalul celei de-a doua părți, ești acaparat de două sentimente primare:

• dezamăgirea sufocantă, înțelegând în sfârșit ce a pregătit Dickens în toate capitolele premergătoare celui care închide a doua parte, ți-e milă de Pip, faci conexiuni imediate cu toate detaliile și ești prins în plasă, empatizezi cu Pip;

• și o admirație teribilă, ești dat gata, impresionat de capitolul în care apare binefăcătorul lui Pip. Este un capitol impecabil din toate punctele de vedere, o emblemă a excelenței narative și, dacă experiența ta a fost măcar pe jumătate similară cu a mea, ești pe jos citindu-l. Dacă ai citi Marile speranțe doar pentru a ajunge la acest capitol, ar fi arhisuficient, ai putea-o face doar pentru asta.

Pip ajunge la Londra și este impresionat de închisoare, dar și de domnul Jaggers care este în continuare un personaj terifiant și abil; capabil de a băga frica nu doar în clienții săi, ci și în răufăcători. Deși își ține casa mereu descuiată, nimeni nu a îndrăznit vreodată să-l jefuiască. Cine, de fapt, ar cuteza să-l sfideze? Atât de groaznic și de grozav este portretul lui Jaggers și este firesc ca Pip să fie și mișcat și puțin înfricoșat – cu siguranță este de înțeles de ce nu e cea mai plăcută companie. Pip găsește mai multă simpatie și este mai înclinat spre Wemmick, contabilul care lucrează cu Jaggers și îi leagă o oarecare prietenie. Poate că Pip nu se îndoiește de faptul că Jaggers este just în profesia sa; noi, însă, ne îndoim adesea că acest grad de excelență a fost ajuns prin dreptate și doar dreptate. câteva indicii ne spun că Jaggers e un om al lumii, deci știe cum se mișcă mai ales umbrele. Dar aceste detalii și personaje nu sunt suficiente pentru a întregi noua viață, cea a marilor speranțe, a lui Pip.

These testimonies of the popularity of my guardian made a deep impression on me, and I admired and wondered more than ever. (165)

Educația acestuia îi este încredințată domnului Matthew Pocket, verișorul domnișoarei Havisham și îl leagă o prietenie aproape frățească de Herbert Pocket, fiul lui Matthew (și, dacă ne amintim, puștiul cu care s-a luat Pip la trântă în copilărie în curtea domnișoarei Havisham). Aceștia locuiesc împreună și acumulează experiență, prietenie, dar mai ales datorii.

Nu este neașteptat faptul că Pip nu știe să-și manevreze singur finanțele – nu doar pentru că nu a avut parte niciodată de niciun fel de educație financiară, ci și pentru că este un adolescent care a trăit până atunci în sărăcie. Se vede brusc în brațele unor mari speranțe, strălucitoare, el – cel care nu știe mare lucru despre viață, a cărui inimă se mișcă dintr-un loc în altul și nu este acaparat de prea multă loialitate sau sentimente admirabile și modeste. E la vârsta nesăbuinței și este superficial, ambele lucruri complet de înțeles și acceptabile pentru un adolescent. Alături de Herbert, acumulează datorii pe care nu știu niciunul dintre ei cum să le descurce, nici măcar nu sunt capabili să le adune corect și să știe cam despre ce sume e vorba, să își facă un plan de a restitui banii sau pur și simplu de a descurca ițele pe care singuri le-au încurcat. În cazul lui Herbert, nu poate fi vorba nici măcar de un capital: a făcut datorii pe care nu și le permite.

Pip se simte vinovat & responsabil pentru aceasta și este într-adevăr un lucru admirabil că simte această responsabilitate. Problema este, dacă simte această îndatorire față de Herbert (anume că el a fost cel care l-a determinat pe Herbert să aibă un stil de viață nepotrivit finanțelor sale), de ce nu arată o generozitate similară față de Joe și Biddy? Nici nu ar fi nevoie de vreo investiție bănească, ca în cazul lui Herbert (pe care, dintr-o delicatețe de gentleman, o face pe ascuns, ca prietenul său să nu se simtă îndatorat). Pentru Biddy și Joe ar fi fost suficient să le scrie din când în când, să îi viziteze câteodată, să nu piardă contactul cu el și să-l vadă ca marele domn ce avea să devină. Dar acest lucru a fost sub demnitatea lui de gentilom, cum s-ar spune, a fost mai ușor să împartă pe jumătate suma primită la vârsta maturității (21 de ani) și să investească în viitorul lui Herbert.

Depărtarea de Joe și Biddy este poate cea care ne va crea cea mai mare dezamăgire. Vizita lui Joe la Londra aproape că mi-a frânt inima – nu mi-o aminteam, dar chiar și dacă aș fi făcut-o, tandrețea și pierderea care se joacă acolo m-au tulburat foarte mult și l-am compătimit pe Joe care nu merita acel tratament absurd din partea lui Pip (și cel mai rău este că atât Biddy, cât și Joe, în lipsa „marilor speranțe” proprii, sunt totuși perfect capabili să înțeleagă ce se întâmplă...) Și aici, ca și atunci când a plecat de acasă, Pip acționează prea târziu. Și acțiunile lui (aka de a fugi în stradă după Joe) sunt insuficiente, chiar penibile.

Diwisions among such must come, and must be met as they come. If there’s been any fault at all to-day, it’s mine. You and me is not two figures to be together in London nor yet anywheres else but what is private, and beknown and understood among friends. It ain’t that I am proud, but that I want to be right, as you shall never see me no more in these clothes. I’m wrong in these clothes. I’m wrong out of the forge. (222)

Dacă în prima parte atitudinea lui era de înțeles, dacă la început puteam să-l iertăm mai lesne și să atribuim comportamentului său tarele specifice vârstei, odată ce s-a instalat maturitatea, începem să-l desconsiderăm pentru aroganța de care dă dovadă. Noua lui viață pur și simplu nu se potrivește cu Joe și Biddy – iar acest lucru este subliniat de Estella. Estella pe care el o admiră și iubește, cu care se visează fericit în viitor, dar în a cărei prezență se simte întotdeauna mizerabil. Vede și el această contradicție, povestind. Și aici Dickens a reușit să creeze un portret fidel unui îndrăgostit a cărui pasiune nu doar că nu este împărtășită, dar are ceva obsesiv, parțial în ea. Cu alte cuvinte, aproape că și-o impune singur și ține cu dinții de ea chiar și când simte disconfortul și nu are nici cea mai mică stare de bine în prezența fetei pe care o iubește.

I thought that with her I could have been happy there for life. (I was not at all happy here at the time, observe, and I knew it well.) (262)

„Her reverting to this tone as if our association were found upon us and we were mere puppets, gave me pain; but everything in our intercourse did give me pain.” (264)

„And I still stood looking at the house , thinking how happy I should be if I lived there with her, knowing that I never was happy with her, but always miserable.” (267)- „I thought that with her I could have been happy there for life. (I was not at all happy here at the time, observe, and I knew it well.)” (262)

Estella îi spune clar că nici nu s-ar cădea să se asocieze cu anumiți oameni acum că a ajuns să aibă acest nou statut social, iar asta devine pur și simplu ultima picătură din paharul indiferenței. Atât îi mai trebuia lui Pip, să audă de la fata de care este obsedat că ar trebui să-i uite pe Joe și Biddy și sunt ca și uitați. Singurul merit pe care i-l vom oferi este cel al lucidității lui de adult: faptul că, deși a trăit toate acestea, îi este rușine. Faptul că acum vede propriile greșeli și-și regretă comportamentul. Dickens a fost lăudat pentru perspicacitatea cu care a descris accidentul surorii lui Pip, cu o detaliere aproape clinică, foarte specific și corect și ahead of his time. Același lucru s-ar putea spune și despre profilul psihologic pe care i-l conturează lui Pip (inclusiv în mecanismul împărțirii generozității; nu sunt adolescenții și cei foarte tineri mai predispuși să fie atenți la prieteni decât la familie?)

„If they disclosed to me, as I suspect they did, that I should not come back, and that Biddy was quite right, all I can say is – they were quite right too.” (281)

Are loc moartea și înmormântarea surorii sale și, în sfârșit, confirmarea că Orlick este cel care a atacat-o pe doamna Joe, conform lui Pip și a tuturor indiciilor în direcția asta). Pip nu a avut niciodată sentimente prea bune față de sora lui (și pe bună dreptate, nu avem ce să-i reproșăm); dar se pare că, în ultimul ceas, aceasta și-ar fi cerut iertare și de la Joe și de la Pip. Această vizită acasă care are potențialul de a fi complet macabră, e mai degrabă un prilej de frustrare și dezamăgire pentru noi. Mai macabre sunt scenele cu domnișoara Havisham și, mai ales, acela care reliefează apariția binefăcătorului său. Până acolo însă, avem prilejul să-l vedem pe Pip în toată splendoarea sa de gentilom: s-a urcat pe scara socială, Joe a rămas în locul său și draga de Biddy urmează să urce la rândul său, dar fără ajutorul nimănui și folosindu-se de cunoștințele pe care singură le-a acumulat. Ne bucurăm pentru Biddy care a ajuns o tânără capabilă, lipsită de mândrie și cu capul pe umeri. Prin contrast, Pip nu iese bine; deși aceștia au venit din același mediu și amândoi s-au autoeducat, deși Pip are avantajul financiar și a marilor sale speranțe, totuși tot el iese prost din afacerea asta. Din punct de vedere moral, Biddy îi este superioară.

Pip se înfurie când aceasta (cât și Joe) presupun că acela va fi ultimul moment în care-l vor vedea. Se înfurie, dar degeaba, desigur, pentru că o recunoaște el însuși, retrospectiv: aveau dreptate. Nu doar că rușinea se va instala treptat și modul complet lipsit de maniere și considerație în care s-a purtat o să-l hăituiască, dar îl va și împiedica să se întoarcă, având toate acestea în vedere (plus descoperirea identității binefăcătorului său). Aici îl vedem pe Pip încă complet imatur și ingrat și nu este o priveliște deloc plăcută.

So, throughout life, our worst weaknesses and meannesses are usually committed for the sake of the people whom we most despise.(216)

Noi am cunoscut-o foarte puțin pe Estella-copil, deși impresiile erau deja create și Herbert a adus lumină asupra proiectului domnișoarei Havisham: o crește pe Estela într-un fel răzbunător. Ce fel de viață putea să aibă un copil într-o casă ostilă, cu rude răuvoitoare și bârfitoare și cu o mamă adoptivă care nu părăsește niciodată casa, care nu vede razele soarelui, care e prinsă în trecut și poartă aceeași rochie de mireasă în fiecare zi? Ar fi poate suficient să ne imaginăm, dar Dickens nu ne lasă pe uscat și ne arată practic cum se desfășoară lucrurile.

Mai întâi, prin faptul că Estella râde isteric gândindu-se la răutatea acestor rude adoptive și la modul în care îl vorbesc de rău pe Pip, doar pentru a spune că ea știe ce înseamnă să fie la cheremul acestora și nu doar așa, de la distanță. Mult mai tulburător este când, într-una din vizitele la domnișoara Havisham, aceasta din urmă îi cere Estellei dragoste. Este ceva complet jalnic în modul în care aceasta cerșește afecțiune de la fiica sa adoptivă, dar poate că și mai grea de privit este admirația ei lacomă, modul în care o atinge pe Estella de parcă trăiește la propriu prin ea. Estella, însă, nu e capabilă să-i ofere iubire domnișoarei Havisham. Tot ceea ce este și tot ceea ce are, spune aceasta, se datorează domnișoarei Havisham – și, deci, domnișoara Havisham îi poate lua orice dorește, tot ce a primit de la mama adoptivă, îi poate oferi înapoi cu asupra măsură. Dar nu poate oferi ceva ce nu a primit.

“Love” replied the other.

“You have it.”

“I have not,” said Miss Havisham.

“Mother by adoption, I have said that I owe everything to you. All I possess is freely yours. All that you have given me, is at your command to have again. Beyond that, I have nothing. And if you ask me to give you what you never gave me, my gratitude and duty cannot do impossibilities.” (300)

Estella e tot ce-a vrut domnișoara Havisham să fie. Și trebuie să îndure și neajunsurile. Domnișoara Havisham rămâne pentru mine cea mai tristă creatură din cartea asta. La fel cum mă încearcă o anumită tristețe și pentru Estella care se consideră o păpușă; o marionetă gata să facă tot ce vor degetele păpușăresei, de parcă nu-și trăiește propria viață, de parcă e de sticlă. Și nu-mi displace Estella, cu tot portretul său de fată rece și insensibilă.

O vedem cum este ea cu adevărat: rece, dură, capabilă să frângă toate inimile pe care domnișoara Havisham vrea să le frângă. Binefăcătorul lui Pip i-a spus, prin intermediul domnului Jaggers, că nu are voie să vorbească despre cine crede c-ar fi binefăcătorul lui, la fel cum nu trebuie să renunțe la numele de Pip. În același sens, Estella trebuie să-și îndeplinească rolul, să fie rea și seducătoare, să distrugă așa cum domnișoara Havisham a fost distrusă. Dacă domnișoara Havisham trăiește prin Estella, se pare că binefăcătorul lui Pip, deținutul evadat, vrea să-și trăiască viața prin Pip. Nu doar libertatea, ci și capacitatea de a fi un gentleman (lucru imposibil pentru el). Domnișoara Havisham trăiește în întuneric, închisă în casă și refuzând să mai vadă lumina soarelui după marea trădare în dragoste pe care a pățit-o. Binefăcătorul lui Pip, de asemenea, nu se poate arăta în lumina soarelui, nu la Londra, fără a fi prins și spânzurat. Antiteza este perfectă.

De aceea, hai să trecem la ceea ce ne interesează de fapt: ultimul capitol din partea a doua. Momentul în care apare binefăcătorul lui Pip. Încă de la început vreau să subliniem nu doar frumusețea stilistică a acestui capitol genial, ci și iscusința cu care ne-a adus Dickens aici. Cred în continuare că este unul dintre cele mai bune capitole pe care le-am citit în literatură și, cu siguranță, cel mai desăvârșit din cartea aceasta. Ne pregătește foarte frumos să ajungem aici. Mai întâi pentru că, așa cum Pip are mari speranțe, și noi avem anumite așteptări pe care le creează perfect Dickens pentru noi: ne-am obișnuit deja cu întunecimea, cu stilul gotic, atmosfera încărcată și elementele macabre. Așa că atunci când apare binefăcătorul în întuneric, pe o ploaie teribilă, și urcă la Pip, avem deja pielea zbârlită. Pip nu anticipează, nu știe, nu are de unde să știe cine este acest om misterios – și când, în sfârșit, își dă seama că este deținutul evadat, ne putem imagina groaza acestuia. Și dacă avem imaginația precară, Dickens ne ajută, ne descrie, ne spune exact în ce stare abjectă se află dragul de Pip.

Îi înapoiază suma de bani pe care i-o trimisese prin celălalt delicvent și abia așteaptă să scape de el; curios și înciudat cu privire la motivul pentru care a venit, dar și de unde a obținut adresa sa. Desigur, sunt multe indicii, printre care: nu are niciun sens ca deținutul evadat să fie aici. Îmi imaginez groaza și expectativa cu care am parcurs acest capitol când am citit pentru prima oară cartea. Acum știam exact ce se întâmplă, știam exact despre cine este vorba și tot am avut pielea de găină. De data asta nu am mai experimentat poate același suspans și nu am intrat pe acest teren senzațional în întuneric complet, ca Pip, dar am avut totuși ocazia să îl observ stilistic. E un capitol perfect, de la cap la coadă. Acest capitol este pasibil de această perfecțiune tocmai datorită modului în care a fost construită povestea până aici. Chiar și când scriu asta, îmi bate inima mai tare.

In his heat and triumph, and in his knowledge that I had been nearly fainting, he did not remark on my reception of all this. It was the one grain of relief that I had. (316)

La prima lectură, am simțit că Pip este în continuare ingrat. Ingrat cu Joe și Biddy. Arogant. Și incapabil să fie recunoscător pentru ce a primit. Cred că acum îl înțeleg mult mai bine: decât să primească acești bani pătați (cine știe, poate chiar de sânge, în acest moment Pip nu știe care e motivul pentru care binefăcătorul său a făcut închisoare, să ne amintim că Newgate e o închisoare pentru hoți și criminali), mai bine să nu-i fi primit deloc. E o chestiune strict morală. Cu toate astea, având în vedere comportamentul pe care l-a avut față de Joe și Biddy, în continuare mi se pare inegal în reacție. Dacă te îngrozește atât de tare că ai trăit pe spinarea unui fost deținut, de ce nu te deranjează, în fapt și nu retrospectiv, că i-ai trădat pe cei care te-au iubit cel mai mult? Pip pare, deci, inconsistent. Și apoi, ar spune cineva, nu pot fi unele crime iertate? Dacă deținutul a muncit pentru banii aceia pe care ți i-a dăruit, de ce e atât de problematic? Aici îmi recunosc acest caracter moral ușor gri care, precum și implicarea posibil exagerată în viețile personajelor pe care le cunosc. Dar Pip nu știe încă ce-i cu deținutul și are dreptate să creadă tot ce e mai rău. Dacă este un ucigaș, atunci e greu de crezut că această fărădelege poate fi trecută cu vederea. În plus, e un personaj brut în comportament și reacții, te sperie cu atașamentul său obsesiv față de Pip, cu pistolul lui, cu vocea care e aceeași care l-a înspăimântat pe băiețelul neajutorat din cimitir. E teribil!

O, that he had never come! That he had left me at the forge – far from contented, yet, by comparison, happy! (317)

He had laid his hand on my shoulder. I shuddered at the thought that for anything I knew, his hand might be stained with blood. (317)

De aici nu poate fi decât începutul frământărilor morale ale lui Pip și este un pic înfricoșător poate să te gândești cum a pregătit Dickens totul. Copilăria a fost firească, dar plină de un nelipsit umor (adesea negru). Pe care nu-l mai desfășoară cu aceeași lejeritate în aceeași parte; aici avem mai mult ridicol care o dă în tristețe sau tragic, vezi familia lui Matthew Pocket, soția obsedată de cartea cu titluri nobiliare pe care o citește mereu și copiii lăsați de izbeliște sau domnul Wopsle și piesa lui de teatru. Tragismul este dat de acești adulți eșuați; ceea ce în copilărie aluneca în umor, din perspectiva unui Pip care se apropie de maturitate (și apoi chiar matur), lucrurile nu mai sunt atât de ușor amuzante. Începutul maturității e marcat de relațiile profesionale, chiar dacă parțial desfășurate astfel, cu domnul Jaggers și Wemmick, educația sa la Matthew Pocket și prietenia strânsă cu Herbert Pocket (pe care l-a atins cu imoralitatea sa, fără să știe, fără să vrea, când bazele afacerii sale sunt puse de banii mânjiți ai lui Pip, pe sudoarea frunții deținutului).

Această perioadă este desigur marcată nu doar de obsesia pentru Estella, ci de siguranța că binefăcătorul său este de fapt domnișoara Havisham. Acesta era convins, și deci de aceea putea îndura indiferența Estellei, că într-un final ei doi se vor căsători. Era convins că ăsta era singurul său scop. Încă de la prima lectură și cu toate indiciile aferente, presupoziția lui Pip mi s-a părut aberantă, nu puteam să înțeleg cum a ajuns la aceste concluzii. Acum mi s-a părut mai ales trist pentru că știm și noi cum e să-ți construiești cele mai lucide așteptări doar pentru ca acestea să se dovedească a fi aberații, povești pentru copii, naivități jenante. Singura alinare e chiar mai dezastruoasă: anume că asta e cea mai mică problemă a sa, ridicolul situației. Tot ceea el este acum, acest gentilom cu camere luxoase și care nu muncește se datorează deținutului evadat. I se datorează muncii acestui deținut care s-a decis că-i facă o viață frumoasă: s-a gândit ca el să muncească pe rupte și pe frânte doar ca Pip să nu ridice un degețel toată viața sa. Căci, în anii aceștia pe care-i portretizează Charles Dickens, a fi un gentleman înseamnă să ai suficienți bani cât să nu fie nevoie să muncești. Pentru el însuși e imposibil: un deținut nu poate fi un gentilom. Dar pentru băiatul care l-a salvat, care i-a adus o pilă și mâncare, da, pentru acest Pip sărac este posibil. Și nu știi ce e mai trist, acest fel de gândire, sau faptul că deținutul, precum domnișoara Havisham cu Estella, trăiește prin Pip. Simți bucuria lui, triumful chiar când vede bogăția lui Pip.

If I had love him instead of abhorring him; if I had been attracted to him by the strongest admiration and affection, instead of shrinking from him with the strongest repugnance; it could have been no worse. On the contrary, it would have been better, for his preservation would then have naturally and tenderly addressed my heart. (318)

Ne îndreptăm cu inime grele, dar și cu evidnetă curiozitate spre ultima parte. Pentru cei care n-au citit niciodată cartea, cu siguranță persistă întrebarea: dar pentru ce a fost închis acest deținut? Regretul lui Pip, deja pregnant, probabil se va adânci: nu se va mai putea întoarce niciodată la fierărie, niciodată cu Joe și Biddy, nu după ce a făcut, nu după ce a aflat cum a ajuns în „marile sale speranțe”.

I would not have gone back to Joe now, I would not have gone back to Biddy now, for any consideration: simply, I suppose, because my sense of my own worthless conduct to them was greater than every consideration. No wisdom on earth could have given me the comfort that I should have derived from their simplicity and fidelity; but I could never, never, never undo what I had done. (319)

Ce va face Pip?

Ne imaginăm turmentarea sa: are un fugar în casă, doarme în patul lui Herbert cu un pistol lângă el. E deținutul evadat care i-a dat acele coșmaruri în copilărie. Este cel care l-a făcut pentru prima oară să se gândească la faptul că și el va deveni un infractor, așa cum toți cei din jurul său îi profesau că se va întâmpla. Și iată-l mânjit de această degradare morală. Iată-l, nu a devenit infractor, dar a devenit un gentilom pe seama muncii infractorului. Iată-l ajungând la Londra și văzând pentru prima oară închisoarea. Iată-l în camera lui luxoasă alături de acest deținut. Ciclicitatea detaliilor, armonia prozei sunt evidente acum și tocmai asta le face superbe. Cred că Dickens ne-a dat knock out total cu acest capitol – chiar dacă citim pentru prima oară sau recitim, e greu să ignori ingeniozitatea sa și modul în care ne-a manevrat până aici.

Suntem sclavii lui Dickens și trebuie să vedem unde ne va duce. Pe culmile speranței sau în cele mai închegate mocirle? Morale sau de altă natură. Căci, să ne amintim, am plecat din mlaștină ca să ajungem pe străzile pavate ale Londrei.