Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde

un băiat frumos, un pictor obsedat și un cinic intră în salonașul moralității

Am citit pentru prima oară Portretul lui Dorian Gray în adolescență. A fost prima carte pe care am citit-o în engleză și am considerat-o una din lecturile mele formatoare o bună bucată de timp – și nu fără temei. Probabil că are legătură cu stima scăzută de sine pe care-am întreținut-o sub o mască a indiferenței în anii aceia, dar pe-atunci mi-am format convingerea că e mult mai important ce ai în cap decât cum arăți. Din păcate, asta venea întotdeauna cu o formă de elitism moral și destul de multă aroganță. Acum am recitit Portretul lui Dorian Gray, sper eu, mai conștientă și mai puțin arogantă, fără aceleași convingeri alb-negru pe care le întrețineam în anii aceia. Multe li se pot ierta tinerilor și să arunce piatra cei care n-au fost niciodată, cum se spune, mici și proști.

Totuși, deși exagerările mele erau neîntemeiate, exista o logică intactă și nu doar interioară a gândului meu. Concluzia nu era neapărat una greșită: aspectul exterior nu e doar temporar, dar nu poate să reprezinte caracterul unei persoane și cel din urmă este cel care face o diferență. Asta e una din lecțiile pe care le-am învățat din cartea lui Oscar Wilde – totuși, nu suficient cât să mă dezbar în acele zile de o anumită vanitate ascunsă (pentru intelect, nu pentru aspect, dar ce contează?) și nu m-a făcut neapărat să fiu mai atentă la cei din jurul meu, am continuat să greșesc și vor trece de fapt ani de zile până-mi voi analiza comportamentele de atunci. Și totuși, nu e o lecție rea, asta de a putea vedea mai departe de o față frumoasă. Și însăși acest proces de încercare-eroare-gândire retrospectivă e în sine esențial și îl pot corela direct cu lecturi ca aceasta.

every portrait that is painted with feeling is a portrait of the artist, not the sitter. The sitter is merely the accident, the occasion. (...) I am afraid that I have shown in it the secret of my own soul. (6, Basil)

Portretul lui Dorian Gray, după cum știm, spune povestea lui Dorian Gray, un tânăr frumos, ușor impresionabil căruia îi este pictat un portret superb de artistul Basil Hallward. În acest cadru face cunoștință cu lordul Henry, un bărbat cinic, inteligent care are toate vorbele la el și este gata să-l corupă cu filosofia sa de viață pe tânărul Dorian. Îl atrage în cercul său vicios și-l învață cum să se lase pradă plăcerilor. În tot acest timp, Dorian își pune o dorință cât se poate de intimă, cuprins de vanitate și de dorința de a fi mereu frumos și tânăr: ca portretul pe care i l-a făcut Basil să îmbătrânească și să poarte toate însemnele vârstei, să ia portretul tot ce poate fi urât și dizgrațios, iar acesta să rămână veșnic tânăr, intact, nepătat, cu aceeași vigoare dintotdeauna. Dorian Gray este desigur un Narcis, îndrăgostit până la refuz de propria persoană, iar această iubire este alimentată și de obsesia pictorului Basil, dar și de prietenul său, Harry, care întărește și convingerea lui Basil cât și comportamentul superficial al lui Dorian Gray. Caută plăcerea în detrimentul fericirii, caută imoralitatea călcând în picioare decența, totul arde în urma sa, dar el e incapabil să simtă empatie sau responsabilitate pentru orice.

There is no such thing as a good influence, Mr. Gray. All influence is immoral – immoral from the scientific point of view. (17)

The only way to get rid of temptetation is to yield to it. (...) It is in the brain, and the brain only, that the great sins of the world take place also. (18, lordul Henry)

Când am citit prima oară cartea, am fost sedusă de lordul Henry – acum, această fascinație s-a produs într-o mult mai mică măsură și vorbele lui de duh nu m-au mai intrigat într-atât. Nu doar pentru că știam mai multe despre el, dar și pentru că nu mai poate seduce o minte care nu este atât de tânără și ușor impresionabilă. La șaisprezece ani eram aproape în locul lui Dorian Gray – cel care la începutul poveștii are în jur de douăzeci de ani – și mă lăsam și eu pradă vorbelor și inteligenței lui Harry. De altfel, e un personaj seducător din toate punctele de vedere – Oscar Wilde i-a oferit toate replicile deștepte, precum și pe cele cinice și controversate. Totuși, la prima lectură l-am ținut vinovat în foarte mare măsură pe Harry. Am crezut că este aproape în întregime vinovat pentru tot ceea ce a devenit și pentru ceea ce a făcut Dorian Gray. La această a doua lectură am început să gândesc ușor diferit. E vorba nu doar despre intenție, ci și despre responsabilitate. Atunci când întreprinzi un act moral greșit/rău sub influența cuiva, înseamnă că cel care te-a influențat este în întregime vinovat pentru ceea ce ai făcut tu? Și dacă intenția lui nu a fost de a te determina să faci ceva greșit? Sunt multe de spus aici. La prima lectură eram convinsă că lordul Henry l-a împins de la spate pe Dorian Gray să facă lucrurile acestea. Cu alte cuvinte, că această corupere morală l-a determinat să devină criminal, să renunțe la sufletul lui și să devină această persoană odioasă, narcisică, egoistă și așa mai departe. Lordul Henry nu trecea niciodată limitele, nu făcea ceva cu adevărat lipsit de moralitate, de respectabilitate socială, era un excentric, dar l-ar fi împins pe Dorian Gray spre această decădere de care el nu era capabil. La o a doua lectură nu am mai păstrat impresia asta.

If it were only the other way! If it were I who was to be always young and the picture that was to grow old! For that – for that – I would give everything! Yes, there is nothing in the whole world I would not give. I would give my soul for that! (24, Dorian)

De fapt, lordul Henry nu cred că avea intenții atât de bine înrădăcinate (voia să-l manipuleze, cu siguranță, dar nu cu scopul de a-l transforma în ceea ce a devenit) – el așa era, egoist din fire, la fel de condus de plăceri precum s-a dovedit apoi Dorian. El e cel care-i trimite cartea aceea care se dovedește a fi fatală pentru Dorian – își întemeiază toată filosofia de viață, hedonistă și imorală, pe învățăturile lui Harry și pe această carte care-l hipnotizează. Lordul Henry își dorea să-l vadă lăsat pradă plăcerilor, dar nu punea semnul egalității între asta și posibilitatea degradării vulgare, adevărate, transformarea lui Dorian Gray într-un criminal și o ființă abjectă.

Dorian Gray has been poisoned by a book. There were moments when he looked on evil simply as a mode through which he could realize his conception of the beautiful.
(127)

Însă poziția lui Harry cu privire la crimă și alte acte de genul acesta era clară: e o vulgaritate la care se dedau doar cei needucați. Nu era îngrijorat neapărat de moralitatea actului, cât de vulgaritatea sa. Nu era îngrijora de binele sau răul crimei, ci de faptul că un criminal nu ar mai putea trăi în societate. Henry este un cinic, unul de cea mai joasă speță, un narcisist șarmant și hedonist, dar cu siguranță nu un criminal. Influența sa asupra lui Dorian Gray este evidentă și nu-i poate fi negată partea importantă de responsabilitate. Coruperea tinerilor, cu sau fără intenție explicită, este și trebuie să fie condamnabilă. În același timp, putem înțelege că efectul seducției lui Harry este imediat: Dorian Gray nu are nicio șansă. Vocea decenței, a logicii și a bunului simț care este Basil Hallward e ignorată complet de Dorian. Nu e nimic cu adevărat interesant la Basil – în vreme ce Harry deține toate secretele și plăcerile la care poate adera un tânăr.

Desigur, sclipiciul lui Harry e doar de suprafață și chiar aici, Dorian, în tinerețea lui, eșuează dramatic. Nu poate vedea mai departe de aspect, de comportament și de cuvinte – Harry are cuvintele la el; Basil, nu atât de mult. E totuși ironic că tocmai acest Basil care e un personaj decent, face un rău chiar mai mare decât Harry pentru că, în ciuda gândirii lui altfel sănătoase, se lasă el însuși pradă vanității. Am fost surprinsă deci să realizez că dintre cei trei, tocmai pe Harry îl consider cel mai puțin vinovat. La prima lectură fusese invers: eram convinsă că răul cel mai mare este lordul Henry, Dorian al doilea și bietul Basil nu e decât o victimă a propriei iubiri. De data aceasta, însă, am rămas cu altă impresie.

Our weakest motives were those of whose nature we were conscious. If often happened that when we thought we were experimenting on others we were really experimenting on ourselves. (52, gândurile lordului Henry)

Deși Basil este singura ființă decentă dintre cei trei, la finalul zilei nu doar că a pictat acest portret fatal, dar a pus în el posibilitatea îndeplinirii dorinței lui Dorian Gray. Cu alte cuvinte, deși era un om moral, s-a lăsat pradă fascinației, iubirii și obsesiei nu pentru Dorian, ci pentru fața lui. A fost vanitos, a pus parte din el în acea pictură pentru că s-a lăsat pradă aspectului prietenului său, nu a mai văzut și a refuzat să mai vadă în afara frumuseții și tinereții chipului și el însuși a fost întruchiparea vanității aici și a fost primul care i-a hrănit-o, implicit, explicit și vizual tânărului Gray. Din mâinile sale nu putea ieși decât acest portret perfect, din gura lui nu au putut ieși altceva decât vorbe de încurajare a vanității pe care Dorian Gray le-a sorbit și le-a transformat în convingeri și frici. De aici a plecat, în primă instanță, dorința lui Dorian Gray de a nu îmbătrâni niciodată. Totul a fost făcut fără intenție de către Basil. Cu siguranță lordul Henry știa ce face atunci când îi împuia capul lui Dorian cu filosofii hedoniste: voia să-l transforme într-un bărbat care fuge după plăceri, la fel ca el însuși, după chipul și asemănarea bărbatului ideal în tipul lor de societate. Ceea ce poate fi grav. Dar ceea ce și-a dorit Basil a fost mult mai grav: și-l dorea în primul rând pe Dorian Gray, într-un mod aproape obsesiv, de aceea a și putut deschide capcana din portret. Basil și Dorian Gray au făcut posibilă transformarea portretului în ceva atât de odios, iar primul vinovat, fără intenție, este Basil. Și totuși, cât de vinovat este dacă nu a fost intenția lui să transforme portretul în capcana sufletului acestui tânăr iubit? Eu zic că destul de vinovat. Nu pentru că răul produs chiar și fără intenție este tot rău, dar și pentru că era capabil de decență și bunătate, era capabil de logică și simțire corectă și, deși știa toate acestea și deși nu era un cinic, nu era un egoist narcisist ca Henry, s-a lăsat totuși pradă vanității și obsesiei pentru frumusețea și tinerețea lui Dorian. Dintre ei trei, Basil ar fi trebuit să știe mai bine și cu siguranță a știut. Dar tot nu s-a putut abține în fascinația sa.

Înseamnă asta că sunt de acord cu Dorian Gray atunci când îl găsește vinovat doar pe Basil pentru situația sa? Absolut deloc. În definitiv, actele sale sunt complet ale sale și responsabilitatea crimei și lucrurilor oribile și neexplicite pe care trebuie să le fi întreprins și despre care aflăm fugitiv îi revine în întregime. Desigur, totul a început în seara în care i-a frânt inima lui Sibyl Vane – sinuciderea acesteia, deși ar fi trebuit să-i provoace remușcare, aproape că nu a avut niciun efect asupra sa. Totul a fost preluat de portret – și de aici s-a deschis întreaga cutie a pandorei. Era singurul moment probabil în care se mai putea face ceva, însă Dorian s-a lăsat pradă și mai multei vanități. Nu mai era atât de inocent. Cu o inimă frântă și cu moartea unei fete pe conștiință, ar fi trebuit deja să știe mai bine. Deci alegerea lui nu a fost în niciun caz inconștientă. S-a lăsat pradă nu o singură dată vanității și propriilor interese. De aici, a fost doar un pas – uciderea lui Basil făcută la nebunie, la manie, îi revine în întregime. Încearcă să se justifice prin acest moment de nebunie, de parcă nu era el însuși. Și poate că are dreptate, nu era el însuși cel frumos și veșnic tânăr, mâna care l-a ucis era Dorian Gray cel adevărat, adică cel din portret care-i purta sufletul. Dorian Gray trupul era imun la tot, inclusiv la accese de iraționalitate. Dar nu acela era adevăratul Dorian Gray, ci cel care purta însemnele urâțeniei comportamentului, a vremii, a ridurilor și urmelor adânc lăsate în chipul cuiva care a întreprins multe lucruri imorale.

When we are happy, we are always good, but when we are good, we are not always happy. (68)

A sense of infinite pity, not for himself, but for the painted image of himself, came over him. It had altered already, and would alter more. (80)

There is a luxury in self-reproach. When we blame ourselves, we feel that no one else had a right to blame us. It is the confession, not the priest, that gives us absolution. (84)

Nu-l atinge în niciun fel sinuciderea lui Alan Campbell (e notată aproape fără interes) pe care-l amenințase cu o scrisoare ca să-l scape de trupul lui Basil – desigur, nu știm care era conținutul acelei scrisori. Ce înțelegem este că Dorian Gray l-a sedus pe Alan cam cum a fost și el sedus de Henry. Și îl amenința, cel mai probabil, cu dezvăluirea homosexualității. Prea multe lucruri explicite nu sunt în direcția asta în Portret. Dar este clar că Basil avea un cult al personalității pentru Dorian, o iubire idolatră care trebuie să fi fost romantică și sexuală, desigur neîmpărtășită, iar fascinația pentru lordul Henry nu este romantică, ci e o relație între un mentor și un învățăcel, iar mentorul îl corupe și îl modelează pe învățăcel. Își testează teoriile filosofice și sociale pe Dorian Gray și se hrănește cu actele acestuia – lordul Henry e departe de a face ceva cu adevărat scandalos el însuși, dar e o desfătare să privească viața altora scurgându-se astfel. Contribuie desigur la degradarea morală a lui Dorian Gray, însă nu-l putem ține responsabil pentru toate actele lui. Ar fi putut asculta și vocea rațiunii, ar fi putut lupta împotriva vanității, însă el le-a îmbrățișat pe toate cu ușurință. Până la un punct putem vorbi despre manipulare, dar apoi doar despre refuzul lui Dorian de a fi mai bun.

For a moment, he thought of praying that the horrible sympathy that existed between him and the picture might cease. It had changed in answer to a prayer; perhaps in answer to a prayer it might remain unchanged. (...) If thought could exercise an influence upon a living organism, might not thought exercise an influence upon dead and inorganic things? (...) The portrait would be to him the most magical of mirrors. As it had revealed to him his own body, so it would reveal to him his own soul. (...) What did it matter what happened to the coloured image on the canvas? He would be safe. That was everything. (93)

Putem vorbi deci despre mai multe direcții de gândire:

• Cât este vinovat cineva când face un lucru obiectiv rău, dar fără intenție? (specific: cât este vinovat Basil pentru că a creat portretul lăsat pradă vanității, când știa totuși că trebuie să lupte împotriva ei?)

• Cât este vinovat cineva care corupe cu bună știință moralitatea unui tânăr atunci când acest tânăr, din proprie voință, face lucruri rele? (specific: cât este vinovat lordul Henry pentru actele lui Dorian Gray, doar pentru că l-a învățat degradarea morală de care el totuși se ține departe?)

• Cât este vinovat făptașul unor crime și acte imorale dacă tot (sau mare parte și aici e o diferență nu doar semantică) din comportamentul său este determinat de influența celorlalți? (specific: cât de vinovat e doar Dorian Gray atunci când Basil și Harry i-au determinat cursul vieții?) – și aici este de adăugat și faptul că Dorian Gray avea deja o predispoziție la corupere căci era el însuși îndrăgostit de propria înfățișare, hrănită și mai abitir de obsesia lui Basil, iar tinerețea și-a recunoscut-o ca atu mai ales datorită comentariilor lordului Henry. Totuși, această corupere a fost posibilă nu doar din pricina lipsei de experiență a lui Dorian, cât și prin (pre)existența unui teren sensibil, pregătit pentru această modelare.

Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple – ele pot fi argumentate și concluzionate pe un fir mai mult sau mai puțin logic, mai mult sau mai puțin obiectiv, dar la final de program e probabil esențial ca ele să rămână ușor filosofice, sub semnul indeciziei. De fapt, nu poate exista un răspuns Adevărat la acestea pentru că depinde de prea multe variabile. Chiar și în universul romanului, e tare greu de trasat un răspuns definitiv. În ceea ce-l privește pe Dorian Gray, este convins că Basil a fost capul răutăților. Din cauza lui a fost distrus. Dă vina complet pe Basil; chiar și când îi recunoaște influența lordului Henry, tot îl consideră inofensiv prin comparație cu Basil. Aici suntem forțați să privim în față perspectiva lui Dorian și să ne întrebăm dacă ăsta e „adevărul obiectiv” al romanului și trebuuie să luăm informația ca atare. Dar asta e dificil de făcut pentru că, unu, subiectivismul lui Dorian nu poate fi privit factual, mintea lui nu este una neatinsă de întâmplări și nu poate fi obiectiv cu adevărat și, doi, sfârșitul moralizator al romanului ne indică eroarea în care trebuie să se fi aflat Gray. Deși se căiește, portretul nu se schimbă. Crede că dacă începe să facă fapte bune (să se abțină de la a ruina viața unei tinere fete, de pildă), să renunțe la viața lui desfrânată și copleșită de plăceri (îți dai seama, ce sacrificiu de sine), pur și simplu portretul o să-și revină și el o să-și recapete sufletul. Bineînțeles că asta nu se întâmplă – în parte pentru că motivația sa este coruptă.

Actual life was chaos, but there was something terribly logical in the imagination. (171)

Face lucrurile astea doar ca să-și recapete sufletul. La fel ca Eleanor în The Good Place, nici Dorian nu poate ajunge-n rai doar dacă se preface brusc că e mai bun. Primul pas pentru revendicarea sufletului său ar fi fost o căință corectă, adevărată, o părere de rău sinceră pentru tot răul pricinuit (de exemplu, el nici măcar nu crede c-a determinat sinuciderea lui Alan, se gândește doar că e bine că n-a spus adevărul despre moartea lui Basil înainte să moară pe principiul two can keep a secret if one of them is dead, nu-i pare deloc rău când James Vane este ucis printr-un accident și se simte doar ușurat că a scăpat de năpastă, această moarte complet inutilă și tristă pentru că acesta chiar nu era vinovat de nimic). Dorian nu doar că nu se căiește, dar insistă să dea vina doar pe Basil pentru ceea ce trebuie să fie de fapt actele, responsabilitățile și relele sale. Singurul făptaș pe care trebuie să-l disece este el însuși, dar la fel ca Raskolnikov în Crimă și pedeapsă, refuză să vadă ceva greșit în crima sa. A ucis într-un moment de așa zisă manie, săracul Basil, dar totuși din cauza lui i s-au întâmplat lucrurile astea așa că adevărata temniță este conștiința sa. Care nu-i dă pace. Și aici era primul fir de care ar fi trebuit să se lege – deranjat de propriile gânduri, de anxietatea cu privire la situația în care se află (la fel ca Raskolnikov care e obsedat c-o să fie prins, nu c-a omorât o femeie), ar fi trebuit să-și recunoască crima și să încerce să obțină, prin căință, salvarea sufletului său (și aici valențele sunt multiple: legală, morală, socială ș.a.m.d). Dar acolo unde Raskolnikov reușește, ar spune cineva, Dorian eșuează – da, factual, însă dacă am fi păstrat logica romanului filosofic scris de Oscar Wilde, și finalul lui Raskolnikov ar fi fost diferit. Dostoievski și Wilde lucrează diferit. Astfel, romanul se închide cu învățătura pe care ne-a promis-o încă de la început: vanitatea nu va fi răsplătită. Coruperea morală este egală cu coruperea sufletului – conform logicii acestui roman, răutatea faptelor se așterne pe chip, se adâncește în riduri și expresii, iar pactul cu diavolul pe care l-a făcut Dorian Gray a dus la finalul lui. Ne putem aventura probabil liniștiți (dar cu neliniște) în presupoziția pedepsei eterne pentru sufletul lui Dorian Gray – și surpriza surprizelor o va avea lordul Henry căci i-a spus lui Dorian nu doar că nu-l crede în stare de un act atât de îngrozitor (crima), dar și că sufletul nu există. La fel ca prietenul său, nu va putea găsi absolvirea din cauza imoralității.

I have never searched for happiness. Who wants happiness? I have searched for pleasure. (170, Dorian)

Atunci când Dorian înfige cuțitul crimei în portret, în speranța că distrugerea acestuia îl va elibera, se ucide de fapt pe sine și portretul revine la frumusețea și tinerețea inițială. Toate însemnele bătrâneții, urâțeniei și răutății pe care le-a purtat în toți acei ani în locul trupului, se (re)întorc de îndată pe chipul lui Dorian. Pactul a fost posibil doar pe pământ, sentința adevărată va fi suferită de adevăratul Dorian. Îmi dau seama, scriind toate acestea, de ce m-a tulburat atât de tare romanul când l-am citit pentru prima oară. Citind toate acestea pentru prima oară, nu se poate să nu mă fi întrebat (proabil cu înfiorarea educației creștine și pudice) dacă nu cumva așa stau lucrurile și în realitate, cu sau fără metafora vânzării sufletului.

His soul, certainly, was sick to death. Was it true that the senses could cure it? Innocent blood had been spilled. What could atone for that? Ah! For that there was no atonement; bu though forgiveness was impossible, forgetfulness was possible still, and he was determined to forget, to stamp the thing out, to crush it as one would crush the adder that had stung one. (159)

Cartea a avut și câteva capitole care nu m-au mai încântat atât de mult la o a doua citire, însă per ansamblu m-a cucerit totuși din nou. Adevărata forță stă în primul capitol și ce urmează după capitolul nouă, când își dă seama cu adevărat de puterea tabloului. Capitolul unsprezece, de pildă, cel în care aflăm cât de educat e Dorian, că a experimentat cu muzică și parfumuri și și-a întregit cultura și plăcerea, e absolut înfiorător prin contrast cu ceea ce este, cu ceea ce a făcut (cu imoralitatea lui) și absența absolută a conștiinței. Vrea să fie tânăr. Vrea să fie frumos. Și vrea să nu existe nicio consecință a faptelor sale. E un laș, din multe puncte de vedere, și e o plăcere aproape macabră pe care și-o recunoaște la final, că-i plăcea să vadă însemnele lăsate pe chipul din tablou în vreme ce chipul său rămânea fără niciun semn. Și cu toate acestea, are tupeul incredibil de a da vina pe Basil pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Dar oare puterea lui Basil, de a da viață tabloului, ar fi fost posibilă fără rugămintea fierbinte și irațională a lui Dorian, de a rămâne el tânăr și tabloul să îmbătrânească în locul său? Și această rugăminte ar fi apărut fără coruperea lordului Henry? E dificil de spus.

Sin is a thing that writes itself across a man’s face. It cannot be concealed. People talk sometimes of secret vices. There are no such things. If a wretched man has a vice, it shows itself in the lines of his mouth, the droop of his eyelids, the moulding of his hands even. (130)

În ceea ce mă privește, îi găsesc responsabili de imoralitate și neasumare pe amândoi, pe Basil și de inconștiență și pe lordul Henry și de corupere cu bună știință. Harry e îndrăgostit de teorii sociale și filosofice, vrea să vadă viața cum se desfășoară fără să participe în vreun fel imoral, se menține la suprafață și perfect acceptabil în cercuri sociale diverse; plăcerea lui adevărată e să vadă indivizi ca Dorian Gray transformându-și viața într-o „operă de artă” (e un privitor absolut, din toate unghiurile). Opera de artă care devine Gray e una a imoralității și desfrâului – cele care-i aduc indubitabil sfârșitul. A se nota totuși că până și acest act final este făcut cu mâinile lui – nu direct ca un act al sinuciderii, ci ca o încercare disperată de a evada de propria conștiință și de orice repercursiuni fizice, morale, legale ș.a.m.d. Deci, e Dorian Gray vinovat de tot ceea ce a întreprins, chiar dacă a fost influențat de alții/circumstanțe? Absolut da, aș zice eu, iar lipsa asumării acestei responsabilități îl face să-și găsească sfârșitul. Dar întrebarea rămâne și trebuie să rămână: fără aceste influențe, ar fi putut fi Dorian Gray o ființă umană decentă?

It was his beauty that had ruined him, his beauty and youth he had prayed for. (192)

Cu toate că nu am mai simțit în întregime aceeași fascinație pentru carte, rămâne la fel de plăcut scrisul lui Oscar Wilde și rămân cu convingerea de la prima lectură că, dacă ar fi fost posibil, Oscar Wilde ar fi scris pentru început un triunghi amoros detaliat între Basil-Dorian-Harry. Dar cum lucrurile nu stăteau chiar așa la 1890, ne vom mulțumi doar cu ceea ce avem. În același timp, multe din actele abjecte întreprinse cu siguranță de Dorian sunt trecute sub însemnul subtilității. Stilul cărții este de așa natură, dar și cenzura – lucrurile sunt dramatice, melodramatice, de cele mai multe ori teatrale. Mai departe de scriitură, rămâne totuși esența aceasta de roman filosofic: Dorian Gray va face orice să se justifice. Se justifică la tot pasul, găsește vinovați, încearcă să scape prin uitare atunci când conștiința morală îl apasă (un proces natural), se lasă pradă instinctelor animalice, demonstrând ceea ce spune la un moment dat lordul Henry că omul este orice, dar nu rațional. Frământările lui Dorian nu sunt cu privire la natura ființei sale și a actelor sale, ci doar în ceea ce privește repercursiunile exacte, își dorește să simtă doar plăcerea cu care s-a obișnuit și când încearcă să fie „mai bun”, o face doar pentru că nu mai vede altă cale de scăpare, nu din puritate morală. Fața lui, oricât de frumoasă și nepătată de însemnele răutății, nu poate fi atrăgătoare pentru nimeni care a trăit atât de mult cu gândurile sale. Oscar Wilde pare să fi fost convins că răutatea se vede pe chip până la urmă (și aici e de analizat dacă e vorba de însemnele îmbătrânirii care erau asociate cu urâțirea sau de altceva, tind să cred că e mai degrabă prima datorită conexiunilor făcute cu tinerețea, frumusețea acestei vârste și inocența asociată /pe temeiul absenței experienței îndelungate). Noi trăim în era operațiilor estetice și măștile sociale sunt poate din ce în ce mai elaborate. Nu pot avea convingerea lui Oscar Wilde, cum n-am avut-o nici în adolescență, că un chip își va trăda în cele din urmă caracterul.

Să rămână pentru noi un exercițiu de gândire. Dacă un individ este crescut, educat și manipulat în cel mai imoral mod posibil, ce șansă are să nu devină el însuși imoral? Dacă acest individ este atât de dependent de circumstanțele sale, cât de responsabil este (doar el) pentru crimele pe care le comite? Fascinația pentru jocul filosofic al lui Oscar Wilde este eclipsat doar de înfiorarea implicațiilor lui morale.

___

Mulțumesc că ai citit alături de mine! În iulie îți propun să parcurgem împreună Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu. Voi publica în curând programul. Îți reamintesc și că în august vom (re)citi Jane Eyre.

Aștept să știu cum ai citit Dorian Gray și ce gânduri te-au încercat.