Ce-am citit în decembrie

gânduri, impresii, lucruri pe scurt

S-a terminat și anul 2024 care a fost plin de lecturi faine pentru mine. În decembrie am citit consistent, dar am și terminat două proiecte importante în materie de lectură: am finalizat Sala de așteptare la care-am citit patru luni și am terminat și trilogia Ultimul împărat nemuritor pe care am început-o, parcă, prin vară. Îmi doream mult s-o termin până la finalul anului și mă bucur că am reușit.

Așa arată decembrie în cărți:

#romane

„Eu, care nu am cunoscut niciodată în un bărbat” de Jacqueline Harpman

Scurtă și intensă, „Eu, care un am cunoscut niciodată un bărbat” este o distopie apocaliptică despre niște femei închise într-un beci. Naratoarea noastră este una dintre aceste prizoniere. Femeile nu știu când, cum au fost aduse acolo și foarte vag își amintesc viețile lor (absolut obișnuite) înainte de încarcerare. În afară de personajul nostru narator, ea a fost adusă din copilărie aici și nu are nicio amintire, oricât de vagă, a altei lumi. Pentru că nu a trăit nimic altceva, gelozia inițială pe care o simte față de celelalte femei e naturală. La fel și judecata ei extensivă (că celelalte sunt proaste și nu se preocupă cu nimic). Își dorește să știe cât mai multe despre lumea de afară, dar femeile îi spun mult prea puține. Ele sunt păzite de niște paznici care, la un moment dat, pur și simplu dispar. Vor afla cât de curând cum arată lumea de afară și vor afla și că accidentul prin care au reușit să evadeze, faptul că fusese uitată cheia în ușă de paznic, a fost unul formidabil. Afară — apocalipsa. Și vor afla și că beciul nu a fost singular, cum nici genul lor, în alte locuri și bărbați fuseseră întemnițați. Cam atât cu detaliile, vă las pe voi să descoperiți restul. Te prinde foarte tare narațiunea și cred că e o distopie reușită. Mai ales pentru că a fost publicată în 1995, sunt anumite detalii aici care mi se par destul de progresive pentru perioada în care au apărut. Și cred că este posibil să aibă un oarecare impact asupra cititorului.

A apărut la Alice Books, tradusă din franceză de Diana Lupu.

„Big in Japan” de Cosmin Leucuța

Adaug cartea asta pentru decembrie, dar realitatea este c-am citit-o în vară, înainte să fie publicată și nu a apărut în nicio retrospectivă, așa că nu poate să treacă anul fără să vorbim despre ea.

Cosmin Leucuța scrie o carte nu prea confortabilă, despre „prima dragoste” a unei adolescente, asta ar fi tematica colecției din care face parte cartea. Dar nu e chiar despre asta și nu vreau să te păcălesc, mai ales pentru că simt că această carte ar trebui citită cu un trigger warning (violență, abuz și viol). E o carte scurtă, concentrată și foarte dură. Este nu doar despre tentațiile adolescenței, cu tot neverosimilul acelor ani, cu toată confuzia, inadaptarea, dorința confuză, cu toate sentimentele care acaparează și situațiile ridicole, ci și despre pericolele acelei vârste. Despre relația deficitară dintre mamă și fiică, modul în care și adulții (poate mai ales adulții) eșuează, e despre depresie și dependență, unde violența se strecoară aproape necesar. Însă, în tot acest cadru destul de întunecat (cu care, de altfel, Cosmin Leucuța ne-a și obișnuit, ca scriitor), vei găsi și luminița de la capătul tunelului, deci povestea nu te lasă complet de izbeliște. Dacă ești pregătit pentru o lectură dură și intensă, dive in.

A apărut la Editura Paralela 45, în colecția „Prima dragoste”

„Cartea plângerii”, ultimul vol. din trilogia „Ultimul împărat nemuritor” de Andrei Ruse.

Am citit și al treilea volum din trilogia „Ultimul împărat nemuritor” de Andrei Ruse. Mi-a plăcut tare mult și „Cartea plângerii”. Seria este o repovestire a basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, într-un limbaj destul de vechi și cu o grămadă de detalii interesante. Și când spun detalii interesante, mă refer la lucruri foarte specifice care au legătură cu viețile zmeilor, de exemplu, cu modul în care se comportă lighioanele/balele în pustietate și tot felul de lucruri la care nu m-aș fi gândit neapărat, dar care întregesc logica (internă, dacă nu și externă) a basmului, oferă explicații extensive despre subiecte foarte specifice. În ceea ce privește limbajul arhaic, e ceva ce cu care trebuie să te obișnuiești sau să-ți placă de la bun început. Ca cineva care a citit basme cu mare plăcere în copilărie, eu n-am avut o problemă cu asta — deși mă așteptam să mă enerveze, dacă e să fiu complet sinceră. M-a cucerit încă de la primul volum și această cucerire a fost constantă și consistentă pe parcursul celor trei cărți. „Cartea plângerii” duce la bun sfârșit povestea lui Aleodor și totul este foarte intens, cu niște răsturnări de situație pe care eu le-am adorat. A încheiat superb povestea și eu rămân cu multă admirație pentru Andrei Ruse pentru că a scris un fantasy impecabil.

A apărut la editura Hyperliteratura.

„Locul. Evenimentul” de Annie Ernaux

„Evenimentul” mi s-a părut realmente tulburătoare. „Locul” vorbește despre relația cu tatăl - și împăcarea cu moartea acestuia, într-un fel. Mi-a adus un pic aminte și de „Vorbește-mi despre tata” de Kyung-sook Shin, deși n-au legătură. M-a interesat mult distanța dintre cei doi, experiența limitelor și cumva tocmai limitarea posibilității discursului despre legătura tată-fiică, depărtarea survenită din pricina diferenței de clasă. Tatăl provine dintr-o clasă muncitoare de care se rușinează, fiica - autoarea - reușește să iasă din această clasă socială. Mândria tatălui că ea face parte dintr-o clasă socială care îl disprețuiește pe el. O lectură scurtă, directă, care atinge punctele esențiale ale acestei experiențe.

„Evenimentul” este despre trauma avortului clandestin avut de autoare în anii ‘60. Am plâns la câteva pasaje. Nu cosmetizează în niciun fel experiența și nu lasă nimic dezvăluit, sinceritatea asta s-ar putea să deranjeze, s-ar putea să-i aducă critici profunde, neiertătoare. E teribilă, poate și pentru că nu lasă nici furia s-o cuprindă. Și încearcă să relateze exact ce s-a întâmplat. Ceea ce te face pe tine furioasă, te frustrează, te angoasează, îți face pielea de găină. Nu e neapărat ușor de citit, dar o recomand tocmai datorită subiectului, datorită istoriei noastre de avorturi clandestine în comunism și pentru că există acest ongoing debate despre corpurile femeilor și mereu se pune pe locul doi violența împotriva acestor corpuri. Niciodată nu sunt primele luate în calcul, ceea ce e un act traumatizant în sine. Iar Annie Ernaux scrie spectaculos de clar și concis, fără artificii, despre toate aceste lucruri.

A apărut la Anansi, editura Trei, tradusă de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco.

„Sala de așteptare” de Bedros Horasangian

Citeam la cartea asta din septembrie. Am făcut o lectură lentă cu puține pagini pe zi, citind aproape zilnic din ea. Decembrie m-a apucat cu vreo sută de pagini rămase (din 840) și m-am decis s-o termin înainte de finalul anului, ceea ce am și făcut.

E un roman mai diferit pentru că nu urmează o structură tradițională de plot și personaje. Urmărește istoria României pe vreo 100 de ani din unghiul mai multor personaje, unele cu încărcătură istorică (detalii care mie sigur mi-au scăpat pe aici) și fiecare personaj e plasat într-o anumită perioadă istorică: primul război, al doilea, perioada dintre ele, comunismul, post comunismul. Fiecare capitol e reprezentat printr-un an/o perioadă anume și vorbește despre viața acelui personaj în conexiune cu mediul istoric în care trăiește. Are mai multe stiluri narative, se schimbă tehnica abordată în funcție de personajul care e foarte temporar sub lumina reflectoarelor. Personajele nu se leagă între ele, nici măcar cele care au legătură, așa că se simte ca o privire fragmentară, foarte reflexivă asupra acestei lungi perioade istorice, cu o intertextualitate puternică (dacă nu chiar delicioasă). Cartea e tare complexă și densă și simt că o lectură lentă îi este benefică. Mie mi-a plăcut enorm.

A apărut la editura Cartex.

„Să ne fie la toți la fel de rău” de Adrian Schiop

Veneam la cartea asta cu toate așteptările din „Soldații. Poveste din Ferentari” la care e posibil să fi plâns cu muci și care mi-a plăcut enorm. „Să ne fie la toți la fel de rău” are o grămadă de replici și analize interesante despre relațiile și dinamicile gay, uneori cu o raportare poate neașteptată la fete (unde Adrian Schiop ne zice că relația dintre gay și fete e ca relația dintre o fată urâtă și una frumoasă, că una urâtă nu vrea să vină aia frumoasă la ea acasă, ceva de genul, ceea ce înțeleg, dar mă întreb dacă n-o fi mai degrabă dinamica patriarhatului care ne pune unii împotriva altora într-un mod neverosimil și nu știu cât de mult s-ar identifica generațiile mai tinere cu aceste analize). În orice caz, analizele și replicile care cuprind astfel de detalii sunt foarte bune și construiesc partea consistentă a cărții. Din păcate, pe mine nu m-a convins cartea, nu mi s-a părut foarte închegată și nu reușesc s-o văd ca formând un roman. Impresia de final a fost c-ar fi fost mai interesant un eseu narativ (de tipul celor care apăreau în DOR) despre temele abordate în cartea asta.

Cartea am citit-o în cadrul provocării lunare, soțul meu îmi alege câte-o carte din rafturile mele de necitite și eu citesc ce alege el, asta a fost alegerea pentru luna decembrie.

A apărut la editura Polirom.

„Orbital” de Samantha Harvey

Cartea care a luat Booker Prize în 2024. Cred că înțeleg de ce a luat Booker Prize. Este o carte reușită, dar este și inedită - Samantha Harvey probabil s-a documentat serios pentru această carte. Spune povestea unor astronauți care orbitează într-o stație pentru un an de zile, aceștia se gândesc la planeta Pământ și la cei care au rămas acolo, dar și la călătoriile spațiale. Și centrarea nu se face neapărat pe aceste personaje, ci pe concept, pe ideea Pământ versus spațiu sau Pământ și spațiu, despre apropiere și distanță. Are o grămadă de detalii specifice despre viața astronauților într-o stație spațială, lucruri la care poate noi nu ne-am gândit niciodată și care ancorează în real și fac foarte credibilă povestea scrisă de autoare. Cartea este foarte scurtă, dar și foarte poetică — poate chiar neașteptat de poetică, având în vedere natura ei. Deși mi-a plăcut și mi se pare o carte foarte interesantă, nu m-a dat pe spate așa cum aș fi vrut s-o facă. Unele pasaje poetice mi-au plăcut tare mult, altele au fost un pic prea voite pentru gustul meu. E însă o experiență foarte vividă cartea asta și nu pot decât s-o recomand.

Înțeleg că se va traduce și la noi curând. Eu am citit-o în engleză, de la Penguin Books.

#nonficțiune

„Va veni focul” de James Baldwin

A intrat în cărțile favorite ale anului 2024 și am scris puțin despre ea în newsletter-ul cu favoritele lui 2024. Redau și aici:

Cel mai bun eseu pe care l-am citit anul acesta, James Baldwin ne vorbește cu o claritate superbă despre rasism. Nu e neapărat ușor de citit, însă mi se pare a fi o lectură necesară. L-am mai citit pe James Baldwin cu „Camera lui Giovanni” care e foarte frumoasă și tristă în același timp. Dar „Va veni focul” este aproape un manual despre nocivitatea și gratuitatea urii pentru alte grupuri de persoane. James Baldwin vorbește fără furie. Eu nu aș fi putut. Dacă aș fi fost în locul lui, nu aș fi putut vorbi sau scrie fără să tremur despre lucrurile astea. Regăsesc această luciditate și claritate în scris și la Annie Ernaux (mă refer chiar la „Evenimentul” în cazul acesta particular) și poate la poeta Louise Gluck care e concisă și taie aproape fără emoție. Și James Baldwin este limpede și, deși nu fără emoție, nu se simte nici ura și nici furia în acest eseu atât de fatidic numit „Va veni focul” (cu trimiterea biblică evidentă). Luminozitatea propriei persoane se reflectă într-o manieră neașteptată în cartea asta și asta crește într-un fel efectul cărții, scoate în plină lumină problema și o putem vedea în toată urâțenia ei. Te poți întreba, în același timp, cum poate James Baldwin să scrie cu atâta înțelegere și empatie pentru persoanele care gândesc complet diferit și poate că acesta se situează pe o treaptă superioară, acolo unde ajungi doar după ce ai experimentat la prima mână efectele nocive ale rasismului. O carte la care mă voi gândi multă vreme și la care voi reveni.

A apărut la Black Button Books, tradusă de Elena Marcu

„Undița și ochiul” de Ciprian Măceșaru

O carte de eseuri și jurnal. Mie mi-a plăcut mult „Infrapaginal” de Ciprian Măceșaru, așa că eram foarte curioasă să citesc și „Undița și ochiul” care nu a dezamăgit. Pentru jurnal, recomand însă în continuare „Infrapaginal” care e un jurnal excelent. „Undița și ochiul” cred că strălucește mai mult prin partea de eseu. Mi s-au părut foarte faine eseurile din volum, în special cel despre Nina Cassian pe care pur și simplu l-am devorat, dar nu a fost singurul interesant. Explorează multiple teme și, chiar dacă adesea nu am rezonat cu un anumit cinism sau aș fi avut altă linie de gândire (lucruri absolut firești), totuși lectura a fost foarte benefică. Sau mai ales astfel pentru că nu trebuie să citești numai lucruri cu care ești de acord și asta îți și antrenează puțin ceea ce numim gândirea critică.

A apărut la Curtea Veche Publishing.

#poezie

„departe de nava-mamă” de Alexandra Negru

Tandrețea și dorul de casă se împletesc, distanța se întinde ca un elastic și, când se desprinde, cutele formează realități. Asta am scris pe coperta IV. Este cel de-al doilea volum de poezie de Alexandra Negru. Cartea am recitit-o și răsfoit-o și în print, după lecturi extensive pentru tot ceea ce înseamnă redactare & editare. Și sper s-o citiți și voi!

A apărut la editura Cartex în colecția Amaterasu pe care o coordonez.

„nimic mai fragil decât creșterea” de Angelica Stan

Foarte faină noua cartea a Angelicăi Stan de la care am citit și iubit și „O femeie urmărește ploaia de la etajul opt” și ”Exponate de artă brută”.

A apărut la Casa de Pariuri Literare

„Un râs ca un zgomot de sticle sparte” de Cristina Drăghici

Cel de-al doilea volum de poezie semnat de Cristina Drăghici. A fost faină și „anticorp” (debutul), dar „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” mi-a plăcut mult mai mult, m-a cucerit total.

A apărut la editura Cartier

„Albdinalb” de Athena Farrokhzad

O carte despre identitate și străinătate, despre relația cu părinții și lumea, despre distanță și apropiere, printr-un demers cel puțin original. Și o carte realmente superbă.

A apărut la editura Trei, tradusă de Svetlana Cârstean și Raluca Ciocoiu

„Homarul Homer” de Carmen Tiderle

Poezii haioase pentru mici și mari, am citit cartea asta de două ori și m-a amuzat teribil în ambele dăți. Are o grămadă de trimiteri și referințe așa că și lectura cu copiii trebuie să fie implicată și să le mai explici una-alta ca să prindă poanta. Foarte faină!

A apărut la editura Cartex

Așa a arătat luna decembrie în materie de cărți. Am citit foarte echilibrat, romane, nonficțiune, poezie multicică — și am și avut timp să citesc și mai mult dac-aș fi vrut, ca să fiu complet sinceră, dar am făcut un maraton cu Harry Potter, am recitit niște manga, am recitit un pic și dintr-o carte de Harry Potter, am făcut integrame și m-am bucurat de zilele astea de odihnă de la finalul anului. Ceea ce sincer sper c-ați făcut și voi! Ne revedem după ianuarie, când o să luăm la puricat lecturile din primul an. Mi-am făcut deja lista cu ce vreau să citesc în ianuarie și m-am și apucat de treabă.

PS: în ianuarie recitesc „Crimă și pedeapsă” de Dostoievski. Dacă vrei să te alături & să facem readalong, am pregătit un program de lectură pe zile/părți/pagini: