Marea, marea: pag. 539-782

prăbușirea mitului primei iubiri

Mă întrebam diverse lucruri la finalul newsletter-ului trecut: printre care și dacă vom afla cu adevărat niște lucruri despre Hartley și oare ce urmează să mai facă Charles, acum că i-a venit mintea la cap. Am primit niște răspunsuri la aceste întrebări. Charles Arrowby a avut ocazia încă o dată să mă surprindă (și, de ce nu, să mă scoată din țâțâni). Am fost înșelată (și nu pentru prima oară în această carte, toate mulțumirile și admirația merg către minunata Iris Murdoch). Eram curioasă ce poate să se mai petreacă acum în atât de multe pagini rămase, acum că a renunțat la Hartley... E simplu, de fapt n-a renunțat deloc.

Greșeala mea fusese că acționasem prea pripit, cu prea multă nerăbdare. N-ar fi trebuit s-o încui, abia acum îmi dădeam seama. Aș fi putut s-o rețin cu ușurință, un scurt răstimp, numai prin forța convingerii. Pe urmă aș fi încercat să-i ating coarda rațiunii. (560)

A văzut întoarcerea ei acasă ca pe un hop necesar de trecut, o mică eroare în sistem care poate fi rezolvată prin niște modificări sistematice. Cu alte cuvinte, poate repeta figura, după acest trial-run nereușit. A constatat că a făcut niște greșeli și este pregătit să încerce din nou, dacă Hartley nu va veni ea însăși la el între timp, dându-și seama că viața alături de el înseamnă eliberare... Ei bine, cum oare, chiar dacă i-ar fi trecut așa ceva prin cap lui Hartley (să-și părăsească soțul pentru Charles), ar fi ajutat-o răpirea aceea să lege existența lui Charles de libertate? Din contră, s-ar întâmpla opusul. Însă, în obsesia și nebunia care l-au cuprins total pe personajul nostru, este incapabil să o vadă.

Vocea rațiunii rămâne în continuare vărul său James care îi explică cu subiect și predicat cum stau lucrurile, iar acesta, desigur, refuză să le vadă, să le înțeleagă și să le priceapă (la timpul potrivit). Este căpos și determinat să facă ceea ce știe mai bine, legitimând totul prin intermediul conceptului de iubire. Nu iubire nemuritoare, una chiar mai tare ca asta, prima iubire, aia singura care există, un mit de care indivizi ca Charles se agață cu patimă și o absență pur selectivă a lucidității și logicii.

Dragostea ta pentru fata asta, pe când era fată, a rămas în stare de suspensie în urma unui șoc. Acum, șocul reîntâlnirii cu ea te-a determinat să reeditezi toate vechile sentimente pe care i le-ai nutrit cândva. E o șaradă mintală. (...) Nu e un lucru etern, nimic din ce-i uman nu e etern. (554, James)

Era, într-adevăr, limpede că tot ce se întâmplase fusese manevrat de James, împotriva voinței mele. (...) Ar fi renunțat, s-ar fi resemnat, la început cu acea inertă disperare a omului în care a fost ucisă speranța fericirii. Era misiunea și privilegiul meu de a o învăța să trăiască, de a-i infiltra dorința de viață, și aș fi reușit.” (559, spune asta despre cum ar fi reușit totuși, în urma sechestrării lui Hartley, s-o elibereze și s-o facă fericită; desigur, împotriva voinței sale, căci nu te poți opune libertății și fericirii atunci când ele îți sunt oferite de cineva care știe mai bine decât tine, nu-i așa?)

Îl urmărim pe Charles Arrowby cum țese cele mai complicate planuri, cum să îl învingă pe Ben, cum să-l manipuleze pe Ben – convins că acesta este cel care l-a împins de pe stâncă, la fel de convins că Titus a fost ucis de tatăl său adoptiv. Vede în soțul lui Hartley cel mai mare rău posibil, nu doar un căpcăun, o brută geloasă, un bărbat egoist și violent, ci esența a tot ceea ce este putred. Și nu doar în viața lui Hartley, ci și în relația posibilă de iubire dintre Charles și aceasta. E obstacolul suprem, cel care trebuie să dispară... Să ridice mâna dacă a văzut cineva trăsături similare între Charles și Ben, cel puțin așa cum este portretizat de talentatul nostru regizor și scriitor de jurnal.

Unele obsesii, printre care se numără și dragostea, îți paralizează mișcarea liberă a gândirii, modul ei firesc și deschis de a se lăsa ațâțată de interes și curiozitate, care uneori este definit, în mod convingător, drept rațiune. (610)

Cu siguranță este îndurerat de moartea bruscă a lui Titus, dar modul în care se folosește de aceasta pentru a-și alimenta ura și obsesia pentru Ben este un spectacol grotesc. Personal, această atitudine mi-a amintit prea tare de modul în care a reacționat la tot ceea ce i-a povestit Hartley. De fiecare dată când a aflat ceva (destul de îngrijorător) despre viața ei, s-a gândit mai întâi la el însuși. La ce ar fi putut să însemne această informație pentru el și pentru relația lui cu Hartley. Niciodată nu s-a gândit la ea – la lucrurile prin care a trecut cu adevărat. La experiențele sale. La tot ce a însemnat inclusiv răpirea aceea stupidă pentru viața ei. Toate gândurile sale sunt conectate la efectul asupra lui însuși. E de un egoism greu de trecut cu vederea care strălucește într-un mod cât se poate de dezagreabil. Poate și pentru că îi iese atât de natural.

Omorâsem copilul lui Hartley, mă insinuasem, dintr-un capriciu, în viața ei și-i răpisem binefacerea ei, care-i aparținuse într-un fel în care niciodată nu mi-ar fi putut aparține. Nu cutezam să mă gândesc la durerea ei și la felul în care aceasta i-ar fi putut afecta simțămintele față de mine. (629)

Îl cred atunci când își exprimă durerea pentru pierderea lui Titus (chiar și vinovăția pe care și-o oferă, dar de care sincer cred că trebuie să se absolve căci nu aici e el cu adevărat vinovat, ci în alte părți). Totuși, chiar și în acest regret și în aceste resentimente pe care le are, eu îl simt egocentric și incapabil de a se conecta în mod real la celelalte persoane. Acest lucru se vede la fel de bine prin intermediul relației sale cu James. Cu toate că acesta spune că vărul său nu s-a purtat niciodată atât de bine ca la ultima sa vizită, eu mă îndoiesc profund. Comportamentul lui James, precum și părți serioase din discursul său, mă fac să cred că acesta s-a purtat la fel de bine întotdeauna cu Charles. Îl cunoaște foarte bine pe vărul său, are amintiri frumoase din copilăria lor năbădăioasă și nu pare să aibă aceleași sentimente negative față de Charles.

- Și te rog să nu folosești limbajul ăsta scârnav. Desigur, toată lumea știe că tu privești femeile ca pe un gunoi. Dar ce m-a mâncat pe mine era că, după ce mi-ai distrus viața și fericirea, nu te-ai sinchisit câtuși de puțin, te împăunai și te împieptoșai. (621, Peregrine către Charles)

Ocazionalele afirmații cu privire la caracterul lui Charles ne fac de asemenea să înțelegem cât de bine îl pricepe James pe Charles și cât de mult a trebuit să se poarte cu mănuși (și, deci, să fie cel matur) în relația cu vărul său, regizorul excentric. Această competiție absurdă țesută în mintea lui Charles a plecat de acolo și s-a întors tot acolo, fără să ajungă vreodată la James care și-a văzut de viața lui. Iar noi nu aflăm nimic concret despre acesta – știm doar câteva chestii, acelea pe care ni le spune Charles, și ele sunt insuficiente. În totalitate astfel pentru că privirea lui asupra vărului său e pervertită de invidie. Nu are ochi să-l vadă, de-aia nici nu pricepe (și noi cu el) nimic din sinuciderea bruscă a lui James. Faptul că de nicăieri are sentimente mai bune față de acesta se datorează, cu desăvârșire, morții subite. Și este de asemenea un sentiment fals și oportunist – se mută în apartamentul pe care l-a primit ca moștenire, dar n-are niciun gând să-i publice poeziile, e încă invidios pe un potențial succes al lui James. Doar din gelozie cred că se poate justifica opusul acestui gând, anume ca nu cumva să fi scris niște poezii prea proaste James, ceea ce face jenantă citirea lor și refuză să le răsfoiască. Iar eu nu pot răspunde altfel decât: ce minciuni sfruntate, pe cine păcălești? Doar nu vrea să se păcălească pe sine însuși? E fals în jurnal aici; dacă ar fi fost onest, ne-ar fi spus mai multe.

Pierderea lui Titus a fost surprinzătoare pentru mine – deși nu îi acordasem prea multă atenție, simțeam că ne ascunde ceva și nu pot să pricep în întregime atitudinea lui față de părinții adoptivi. Ce a văzut și ce a experimentat de fapt alături de Ben și Hartley? Ceva trebuie să se fi întâmplat acolo. Ceva îngrozitor. Iar noi nu vom ști niciodată. Nu vom ști niciodată o groază de chestii din cartea asta. Lucrurile cu adevărat importante sunt pierdute în tăvălugul egocentric charlesian.

(...) începuse să devină de nesuportat faptul de a-i avea ca martori la ceea ce simțeam că devine cumplita pedeapsă a degradării mele. (632)

Nu am prevăzut deloc că cel care l-a împins pe Charles a fost Peregrine. Poate-aș fi ghicit, dacă făceam o listă cu potențiali criminali. Ben ar fi fost printre ultimii și Hartley printre priimii – am fost într-adevăr surprinsă, ceea ce e plăcut, să aflu că Peregrine, beat fiind, n-a mai îndurat gelozia care mocnea de ani de zile și l-a împins pe Charles de pe stâncă. De altfel, se potrivește foarte bine și cu reflecțiile regizorașului nostru despre gelozie de la începutul cărții.

Dacă există vreo tortură mentală sterilă mai dureroasă decât gelozia, aceasta este remușcarea. (716)

M-a întristat sinuciderea lui James – cred că, în definitiv, a fost singurul personaj de care mi-a plăcut cu adevărat în cartea asta. Au avut mai mulți potențial și, deși pe mine nu m-a deranjat atât de tare Rosina, la final de program nu-mi place chiar atât de mult de ea. Lizzie e prea molatică și disperată pentru gustul meu, Gilbert are ceva neplăcut în caracterul lui ultra servil față de Charles (și cum poți respecta pe cineva care se pune la picioarele lui Charles Arrowby?) Hartley rămâne un mister pentru mine și, deși mă încearcă multă compătimire pentru ea, nu cred că e genul de personaj care să mă atragă. Lista ar putea continua, James este singurul personaj de care mi-a plăcut. E vocea rațiunii, dar se află și în afara lumii acesteia a teatrului, e misterios, dar nu e o celebritate, sunt lucruri pe care le-am afla despre el care poate nu ne-ar plăcea (poate evidenta lui superioritate morală, convingerea că știe/înțelege lucruri pe care alții n-o fac). Dezamăgirea lui la aflarea morții lui Titus mi se pare cu adevărat profundă și poate că este semnificativă și pentru decizia lui finală de a-și lua viața.

Totuși, simt un regret, o remușcare, că nu l-am cunoscut mai bine pe James. Niciodată n-am fost prieteni cu adevărat și mi-am petrecut o bună parte din viață invidiindu-l prostește. (774, într-adevăr și tindem să credem că James nu a împărtășit atitudinea aceasta copilăroasă și neverosimilă).

Cert este că, în ceea ce mă privește, acest roman este și unul al misterului. Nu ni se oferă răspunsuri, dar nici finaluri deschise și perspective. De fapt, pur și simplu nu știm. Așa cum am bănuit încă de la început, suntem prizonierii viziunii lui Charles. Asta nu înseamnă că noi știm tot ce știe el. De fapt, noi știm doar ce ne povestește, și acesta nu e doar foarte selectiv, dar și foarte părtaș cu propriile prejudecăți. Și le întărește constant. Nu vrea să iasă din cușca propriei sale minți. Ne pregătește uneori, uneltește și înfrumusețează niște sentimente de altfel destul de neplăcute. De aceea face acel preludiu în care îl sună pe James, pesemne e gata să se împace cu vărul său, doar să afle imediat că acesta a murit. Nu aflăm nimic concret despre Hartley pentru că el nu știe nimic despre ea. Nu aflăm nimic despre relația ei cu Ben – lucruri concrete, dacă au fost abuzurile despre care zicea, care era dinamica lor, pentru că Charles nu a fost niciodată interesat de asta cu adevărat. A vrut doar să i se confirme ceea ce credea deja și, când lucrurile nu s-au legat, nu s-a sinchisit deloc să afle care e realitatea. Pentru că pe el nici nu l-a interesat vreodată realitatea. A trăit doar în mintea lui, pregătit să-și dea frâu liber imaginației, să facă doar ce a vrut el să facă – așa cum și bănuim că a făcut toată viața. Dacă ascultăm puțin mărturiile celorlalți despre el, lucrurile nu sunt deloc favorabile. Apare ca fiind afemeiat, misogin, egocentric, maniac, gelos peste măsură, cu capsa pusă, profitând de puterea lui la maximum și în relații de iubire, și în relații de muncă (de fapt, o recunoaște el însuși la început c-a ajutat-o pe Lizzie în carieră...) Nu s-a dat în lături de la a-și exercita influența ori de câte ori a avut ocazia, puterea i-a plăcut. Probabil încă de când era cu Hartley (care l-a descris ca prea dominator).

Desigur că acest jurnal plin de vorbărie nu-i decât o fațadă, echivalentul literar al zâmbetului de zi cu zi care camuflează ravagiile lăuntrice ale geloziei, remușcării, spaimei și ale conștiinței unei ratări morale ireversibile. (755, măcar o recunoaște)

Undeva, înspre final, am început într-adevăr să simt milă pentru Charles. Ce cruce trebuie și el să poarte fără să-și de seama că o poartă. Și atunci când își dă seama cât de vraiște este, e cu atât mai jalnic. În sfârșit recunoaște: toată aventura cu Hartley a fost o iluzie din partea sa. Adevărata lui iubire a fost Clement, despre ea ar fi trebuit să scrie. Se folosește de argumentul lui Hartley, că prima lor iubire n-a fost iubire și că e o iluzie s-o întrețină astfel, că viața ei reală e cu Ben. La fel cum viața reală a lui Charles (se pare) c-a fost cu Clement. Mă rog, ce convenabil, dat fiind că aceasta e moartă și nu se poate face nimic pentru actualizarea sau înțelegerea acestei informații. Sigur, noi vom avea multe de zis, dată fiind diferența mare de vârstă dintre ei (totuși, el fiind deja adult la momentul întâlnirii cu Clement, lucrurile se discută altfel). Recunoaște că s-a lăsat purtat de o obsesie fără sens – iar în această recunoaștere se vede și o ratare.

Hartley îmi apăruse sub chipul unui ideal pe care l-aș putea nutri, ceva de care m-aș putea agăța și care m-ar putea susține, care ar constitui o sursă de lumină chiar de-ar fi s-o pierd definitiv, așa cum, într-adevăr, am și pierdut-o. (767)

Ar fi totuși prematur să te bucuri, să spui că, aha! Deci este pe cale să devină un om mai bun, mai moral, mai respectabil, în ultimul ceas. Poate s-ar întâmpla așa, dacă n-ar fi subtilitatea cu care ne dă de înțeles că ar încerca încă o dată să i-o fure pe Lizzie lui Gilbert dacă ar ști că are o șansă. Ar fi, dacă n-am observa lipsa lui de empatie pentru moartea glorioasă a lui Peregrine. Ar fi, dacă n-ar decide să se întâlnească cu Angie, fix pe ultima pagină, fiica vitregă a lui Peregrine. O puștoaică de 17 ani (posibil dusă cu pluta, posibil din pricina vârstei) care-i scrie că vrea să facă un copil cu el. Cum, ca o ființă întreagă la cap și la inimă, să dai curs unei asemenea neghiobii? Dar Charles scrie asta pe ultima pagină cu o naturalețe... aș zice abjectă. Pentru că e lipsită de orice conotație morală pozitivă, mai ales când această informație totuși vitală ne e servită înainte de un ultim paragraf unde consemnă spargerea unui sipet și se întreabă:

Dar după pelerinajul vieții umane, cotropite de demoni, ce-ar putea să mai urmeze, mă întreb? (782)

Într-adevăr, ce-ar putea să mai urmeze cu un individ lipsit de scrupule, complet egocentric, care încearcă, în zadar și fără sorți de izbândă, să se zugrăvească într-un individ mai bun decât ar putea fi vreodată?

Nu vom afla, căci aici se termină cartea, iar eu rețin (relevant pentru istoria lecturilor personale) un personaj de top. În clasamentul celor dezagreabile. Bun prieten cu Tony Webster din Sentimentul unui sfârșit (de Julian Barnes). Mi-a plăcut în vreun fel de Charles Arrowby? Deloc. Mi-a fost un pic milă de el, la final, când și-a dat seama de propria singurătate și de erorile lui lamentabile. Dar lipsa oricărei dorințe reale de a se schimba m-a lăsat cu un gust amar. L-am displăcut cu ardoare. Și cu același zel îmi pot declara iubrea și admirația pentru scriitura lui Iris Murdoch pe care-mi doresc s-o mai citesc în viitorul apropiat. Este superb ce personaj reușit a conturat, cât de constantă a fost în țeserea înșelăciunii și a acestei stări de „lipsă de răspunsuri”. Am observat și apetența pentru cuvântul „volatiliza” (nu știu dacă avem corespondent direct în traducere) – și această, să zicem evaporare, cred că semnifică foarte bine și titlul și mesajul cărții, nu degeaba e un cuvânt pe care l-a folosit de mai multe ori autoarea și pe care l-am însemnat mai întâi fără să înțeleg obsesia. Descrierile mării au fost suculente, dar și celelalte care au îmbogățit nu doar narațiunea, ci și nebunia lui Charles. Detaliile acelea concrete de care se agață au un efect aproape psihotic, atunci când ne gândim la actele de nebunie pe care le-a săvârșit, la paranoia lui constantă și apetența pentru justificări nu întotdeauna corecte. Cred că l-a manevrat perfect pe Charles Arrowby și ne-a lăsat fără să știm nimic concret, după ce-am citit aceste multe pagini. Iar eu am adorat asta.

Îți mulțumesc că ai citit alături de mine. Sunt curioasă cum ți s-a părut cartea și ce fel de sentimente te-au încercat fata de Charles. Și, de ce nu, dacă ai tu ai admirat-o la fel de mult pe Iris Murdoch.

PS: de luni (2 iunie) ne apucăm de Portretul lui Dorian Gray (de Oscar Wilde; lectura lui iunie). Voi publica programul atunci.