Marile speranțe: vol. 1 (I-XIX)

Cine, în locul lui Pip, n-ar avea fricile, „nerecunoștința” și marile lui speranțe?

Am citit pentru prima oară Marile speranțe în adolescență și o consider una din cărțile mele formatoare – alături de Crimă și pedeapsă, Portretul lui Dorian Gray, Dincolo de bine și de rău, Jane Eyre și o listă care continuă probabil neverosimil. Nu credeam că o să înțeleg neapărat imediat de ce a fost o carte atât de importantă pentru mine, însă mi-am dat seama foarte repede. Sunt mai multe niveluri de interpretare personală, dar în principiu are mare legătură cu dorința depășirii condiției sociale și a rușinii asociate cu aceasta: unu, că ești o persoană complet comună, fără perspective și, doi, starea inconfortabilă pe care o traversezi atunci când realizezi că ești nerecunoscător. Toate acestea condimentate perfect cu reprezentarea ungherelor întunecate ale copilăriei. Frica de pedeapsă, recunoscută de mine în educația creștină pe care am primit-o. Convingerea că voi ajunge „rău” neîntemeiată pe acte sau motive serioase, ci din cauza conexiunilor inevitabile pe care le faci raportându-te la educația primită și replicile „nevinovate” ale adulților moralizatori. Proiectarea viitorului (fie el optimist sau pesimist) prin lentile nu întotdeauna reale, cu prejudecăți aferente judicioase (și în sensuri bune și în sensuri mai puțin bune). Cu alte cuvinte, deși nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu experiențele particulare ale lui Pip, totuși am simțit chiar și atunci că vorbește despre o experiență oarecum universală pentru aceia dintre noi care nu s-au simțit confortabil cu ei înșiși sau mediul în care s-au născut în copilărie. Într-un mod și mai specific, presupun că m-am regăsit și în ridicolul propriei gândiri, a asumării continue a unei perspective în realitate nefondată, dar să nu ne grăbim, despre asta vom înțelege mai târziu.

If a dread of not being understood be hidden in the breasts of other young people to anything like the extent to which it used to be hidden in mine – which I consider probable, as I have no particular reason to suspect myself of having been a monstrosity – it is the key to many reservations.” (64)*

(Eu am citit doar în engleză, nu am reușit să mă uit pe traducere, așa că voi lăsa citatele în engleză). *

O altă surpriză pentru mine a fost că am uitat multe lucruri din cartea asta. Îmi amintesc esențialul, dar sunt multe detalii pe care le-am pierdut complet din vedere. De pildă, deși știam că sora lui Pip nu e prea grozavă, nu-mi aminteam că este atât de violentă și cu el și cu Joe și mă întreb de ce nu m-a marcat mai mult acest abuz al ei, astfel încât să-l și rețin. Am uitat de asemenea diverse detalii, pe altele le recunosc doar după ce trec prin ele. Ce a rămas constant este atașamentul meu pentru Pip și pentru Joe. Pentru Pip – inevitabil, dar îmi propun să vorbesc mai multe despre asta în ultima parte a cărții pentru că are mai multe fațete. În ceea ce-l privește pe Joe, m-a marcat încă de la prima lectură blândețea lui, dezinteresul și naivitatea sa, chiar dacă naivitatea lui nu e neapărat o trăsătură atrăgătoare pentru mine. Având în vedere viața lui Joe, e poate surprinzător că a devenit un bărbat atât de blând și capabil să îndure despre care putem spune pur și simplu că e genul de persoană cu inimă mare, his heart is in the right place, cum s-ar spune.

Desigur, pe Joe (și pe toate celelalte personaje!) le privim nu doar prin ochii lui Pip, ci prin experiențele sale. Particulare. Personale. Foarte personale. Așadar, dat fiind atașamentul lui Pip pentru Joe, este destul de sigur că a ignorat orice alte aspecte negative și nostalgia îl face să vorbească despre Joe cu afecțiune și regret. Așa că, în sensul acesta, poate că și atașamentul nostru este inevitabil. Cred că Pip este emblematic și ca personaj care își privește în față cusururile și își recunoaște neajunsurile. Spunându-ne povestea, are grijă să nu se picteze într-o lumină prea favorabilă, oferindu-ne nu doar spaimele, ci și greșelile, oferindu-ne nu doar nedreptățile care i-au fost făcute, ci și nerecunoștința de care a fost capabil.

Un bildungsroman cu elemente gotice foarte angajant de citit: așa l-aș rezuma. Dar ar fi poate prea puțin. Umorul lui Charles Dickens e un umor de baltă, nu cred că azi ai mai putea „scăpa” cu a scrie așa ceva, ar fi poate prea melodramatic, ar fi poate un umor prea folosit. Mie de fapt îmi place foarte mult și cred că se potrivește mănușă și cu povestea și cu stilul lui Dickens: am râs de mai multe ori, cu toate că avem multe pasaje întunecate și înfricoșătoare. Știe să țeasă mister și e suficient de evaziv încât să intrige; descrierile lui nu sunt neapărat amănunțite, ci mai degrabă eficiente. Nu mi se pare că are fraze prea lungi sau descrieri prea pompoase, din contră. Nu e nimic în plus, iar fiecare scenă servește unui scop pe care, dacă nu l-am cunoscut, o s-o facem curând.

Și mă fascinează într-o anumită măsură cât de lesne face trecerea de la înfricoșător la amuzant, de la evaziv, necunoscut, misterios la familiar. Face un contrast superb între copilărie și maturitate aici, între amestecarea temporalității în prima și luciditatea din a doua. Dickens ne joacă pe degete și ne oferă doze corecte din fiecare emoție, sentiment, stare, senzație, suficient cât să-i fim prizonieri, să ne holbăm la lanțurile deținutului, să fim șocați la bătăile doamnei Joe, să ne strângem în noi citind despre groaza crudă resimțită de băiețelul Pip, în întunericul și singurătatea propriei cămăruțe, hăituit de închipuirea jugului care-l așteaptă în urma actelor sale imorale (amenințat de un deținut să-i aducă mâncare și o pilă); iar în aceste scene, Dickens are grijă să servească și câte o glumă, poate neașteptată, dar cu siguranță savuroasă.

Elementele importante în prima parte a vieții lui Pip: relația cu doamna Joe și Joe (mediul în care a trăit acasă și interacțiunile cu cele mai importante persoane din viața sa); faptul că era orfan și-și închipuia cum arată părinții săi citindu-le descrierile pe pietrele funerare; întâlnirea cu deținutul; întâlnirea cu domnișoara Havisham și Estella. Proiecția, în fine, a unei vieți care nu e a lui, dar pe care și-o dorește. A ieșit din casă doar pentru a merge în cimitir, dar odată ce a ieșit de acolo, destinul lui deja începuse și nu avea cum să nu fie acolo, pentru că acolo erau părinții lui și doar așa îi cunoștea, morți și îngropați. La fel cum a mers în vizită la domnișoara Havisham, dar odată ce a plecat de acolo, a devenit un om nou. Toate acestea le vede acum cu luciditate Pip și ca necesare pentru spunerea poveștii sale. Și sunt necesare. Trăindu-le, însă, erau poate de-a valma și el însuși a trebuit să decidă care momente au fost cu adevărat emblematice, complet formative și reformatoare, pentru a ni le oferi și nouă.

Să vorbim despre personaje:

Dickens nu e complet transparent în ceea ce privește cronologia și vârsta personajelor, Pip are șase-șapte ani la începutul poveștii și, la finalul primei părți, e adolescent. Nu cred că a fost suficient de atent cu raportul vârstelor (Estella de exemplu pare mult mai matură și mai mare decât Pip, dar Pip o vede cam de aceeași vârstă). În același timp, deși poate fi privită ca o neglijență, e totuși ușor de privit și din perspectiva lui Pip, Pip-copil, Pip-personajul-narator. În copilărie, cronologia se amestecă și e imposibil de delimitat clar.

Pip: protagonistul. Personajul narator. Cel care ne dezvăluie povestea sa. Este profund atins de propriile experiențe, dar discursul său vine din educația pe care a primit-o deja. Povestea ne este spusă de adultul-Pip care reușește să construiască destul de bine copilăria, dar care o face în același timp destul de selectiv. Asta se vede în diferențierea limbajului unor personaje. Trăiește într-o clasă socială destul de joasă, cu un acces foarte precar la educație. Se vede în modul în care vorbește Joe și probabil că toți cei din jurul său vorbesc așa, inclusiv el. Însă, în povestirea lui Pip, el vorbește elocvent, lucid, chiar și cu vorbe de copil, știe să se exprime corect și nu face erori gramaticale. Acest lucru e posibil doar retrospectiv și asta nu neapărat conștient pentru că viziunea sa asupra lui însuși e iarăși profund marcată de lucrurile pe care le știe acum, ca un efect al propriilor experiențe de viață. Pip cel copil e poate cel mai ușor de iubit și de înțeles. El are frământările morale adânci și înfricoșătoare: îi e teamă că va deveni rău. Toate instanțele copilăriei le înțelegem bine, chiar dacă noi nu ne-am întâlnit cu un deținut evadat într-un cimitir și nu am avut o soră care să ne izbească cu capul de pereți. Cel care va experimenta marile speranțe, dar înainte de asta frica, teroarea, nerecunoștința. Va fi bullied constant de majoritatea adulților din jurul său. Va lega o prietenie reală, egală cu cumnatul său, Joe (care era totuși adult). El se va prinde cu ghearele, în rușinea pe care o simțea față de propriul cămin, față de propria clasă socială, de oportunitatea de a părăsi această casă, de a urca scara socială și a deveni un gentleman. Când primul stagiu ia sfârșit, copilăria rămâne în urmă, și la fel și acel Pip neîntinat pe care am reușit să-l cunoaștem: care știe că e nerecunoscător, dar trebuie să înțelegem, cum altfel ar fi fost posibil pentru un puști? Dualitatea Pip copil - Pip adult este fascinantă de urmărit, nu doar ca semnificație, ci și stilistic.

and the small bundle of shivers growing afraid of it all and beginning to cry, was Pip. (4)

Joe: este cumnatul lui Pip, dar îl consideră un egal, un fel de frate într-un anumit sens. E greu să-l privim pe Joe ca fiind un adult: pentru că este bătut de soție, tace mâlc atunci când e cazul în fața ei și la rândul său îl tratează pe Pip nu ca pe un copil, ci ca pe un egal. E frumoasă relația dintre ei, cu siguranță, dar îi scade puțin din credibilitate atunci când îl asemănăm cu un puști de șapte ani. În același timp, e surprinzător poate pentru noi să aflăm că în ciuda mediului toxic și abuziv în care a crescut Joe, totuși a devenit un bărbat atât de blând. A fost bătut destul de mult de tatăl lui (și el, dar și mama lui au fost bătuți). Și la un moment dat aceasta a avut suficient curaj cât să plece cu fiul ei de acasă. Totuși, tatăl lui Joe n-a rezistat fără ei și i-a adus înapoi, ceea ce a curmat orice șansă de a mai avea parte de o educație pentru Joe care a început să muncească. Zice despre tatăl său că era totuși un om bun, că avea inimă mare, ceea ce pe noi ne va surprinde. Este dragostea de fiu care vorbește, cu siguranță, într-o epocă în care violența era mult mai scuzabilă. În același timp, această experiență de viață traumatizantă l-a făcut pe Joe să fie atent la viața femeilor care devin sclavele soților, copiilor și căminelor: de aceea este atât de îngăduitor cu doamna Joe, o lasă să-l bată deși este un bărbat solid și musculos (fierar fiind și deci muncind cu brațele serios în fiecare zi). Este modul său de a-și arăta omagiul atât față de mama lui, cât și față de soția lui. Pentru că tatăl lui i-a stricat viața mamei sale, el s-a hotărât să se pună în slujba soției sale și să accepte orice vine de la ea. Îi spune lui Pip că nu trebuie să afle doamna Joe că el încearcă să învețe să citească pentru că nu ar suporta (să îl știe deasupra ei; ar însemna că el ar avea o șansă s-o părăsească, desigur, ceea ce e teribil). Joe e un bărbat bun, dar nu merită totuși să fie bătut de nevastă. E un personaj pentru care mă încearcă și blândețe și regret.

I see so much in my poor mother, of a woman drudging and slaving and breaking her honest hart and never getting no peace in her mortal days, that I’m dead afeerd of going wrong in the way of not doing what’s right bt a woman, and I’d fur rather of the two go wrong t’other way, and be a little ill-conweinenced myself. (p. 49)

Doamna Joe: sora lui Pip, cu mai mult de douăzeci de ani mai mare decât el și cea care a fost lăsată să aibă grijă de Pip când părinții lor au murit. Pip nu era nici măcar înțărcat atunci când au murit părinții lor și sora lui l-a luat în grijă. De asta se spune că l-a crescut „ca-n palme” sau „by hand”. Ce vrea să spună asta este că l-a hrănit cu cănița, cu lingurița și nu i-a dat sân. Rata de mortalitate a bebelușilor hrăniți astfel era foarte mare, deci era în sine un miracol că Pip supraviețuise. Iar doamna Joe îi reamintește în fiecare zi că este o povară și că i-a fost extrem de greu să-l crească și el este nerecunoscător. Este același tip de educație pe filieră creștină pe care am întâmpinat-o poate unii dintre noi: recunoștința se adâncește în inimile copiilor prin sublinierea trăsăturilor negative sau a potențialului lor. Cu alte cuvinte, trebuie să le amintești mereu că te-ai sacrificat pentru ei, că ei nu sunt suficienți de buni și trebuie să aibă grijă întotdeauna să fie recunoscători. Doamna Joe este extrem de violentă cu Pip – îl bate și pe el așa cum îl bate și pe soțul ei și nu sunt lipsite scenele în care sunt loviți cu capul de perete, să nu mai zicem de bătaia cu bățul. Este absolut tragic și cu toate că încercăm s-o înțelegem pe doamna Joe ca fiind o persoană care a trecut ea însăși prin multiple greutăți în această viață, totuși e greu de scuzat: este o abuzatoare, de fapt. Se auto-victimizează și o înțelegem atunci când zice că este ca o sclavă: stă cu șorțul pe ea toată ziua și le reproșează tuturor că muncește ca o sclavă. Sigur că o înțeleg, mai ales că sunt femeie și am observat cât de cumplită e nerecunoștința față de femeile casnice de-a lungul istoriei & societății patriarhale. Dar chiar și așa, doamna Joe este o abuzatoare și Joe poate trece cu vederea asta pentru că o iubește și o consideră frumoasă și atrăgătoare. Pip însă nu trece cu vederea și nici nu cred c-ar trebui. Este chiar suficient de lucid încât să recunoască faptul că, în inima sa, niciodată nu a considerat că a meritat tratamentul dur ce i-a fost aplicat. Și chiar nu l-a meritat, în ciuda declarațiilor surorii sale că era un băiat rău și nerecunoscător. Pentru ea era doar un mecanism, de funcționare sau de apărare, dar asta nu o scuză de abuz și de faptul că era un om destul de îngrozitor. În ciuda tuturor sacrificiilor făcute pentru fratele ei. Dacă nu ar fi trecut prin acel atac și și-ar fi păstrat elocvența, conștiința, propria persoană, atunci cu siguranță și plecarea lui Pip ar fi arătat altfel (de exemplu, ar fi primit banii de la Jaggers, poate chiar i-ar fi cerut, spre deosebire de Joe care nu vrea să câștige nimic pe seama lui Pip).

My sister, Mrs. Joe Gragery, was more than twenty years older than I, and has established great reputation with herself and the neighbours because she had brought me up by hand. (7-8)

„Perhaps if i wasn’t a blacksmith’s wife, and (what’s the same thing) a slave with her apron never off, I should have been to hear the Carols.” (21)

Biddy: este o fată bună și totodată foarte perspicace și isteață pentru mediul în care a trăit și educația pe care a primit-o. E ușor să te gândești că probabil ea și Pip ar fi avut un viitor împreună dacă n-ar fi apărut „marile speranțe”.

He may be too proud to let any one take him out of a place that he is competent to fill, and fills well and with respect. (146/ despre Joe)

Domnișoara Havisham: teribilă, teribil de înfricoșătoare, dar și teribil de tristă. M-a marcat destul de mult apariția domnișoarei Havisham la prima lectură de care cred că, în anumite sensuri, chiar mi-era frică. Și acum mă încearcă o frică similară pentru că este greu să n-o privești pe domnișoara Havisham ca pe un eșec. E și un personaj gotic autentic. Înțeleg că atunci când o cunoaștem pentru prima oară are până în patruzeci de ani, deși (totuși, are părul alb), dar e portretizată ca fiind mult mai bătrână, îmbătrânită. Este îmbrăcată în rochie de mireasă, o rochie veche și învechită care devine primul indiciu: cine ar purta o rochie de mireasă în fiecare zi dacă nu o fată nemăritată, părăsită la altar? Domnișoara Havisham are doar ură și resentiment în ea; este o „fată bătrână” bogată care vrea să reverse asupra întregii lumi, dar și a rudelor sale, tot veninul de care este capabilă. În acest cadru, e greu să simți resentimente față de ea. Ți-e frică de ea, cu siguranță, dar personal nu o detest: e vrăjitoarea castelului, e vrăjitoarea casei în declin, e vrăjitoarea pe care societatea a numit-o vrăjitoare și nu i-a dat niciodată șansa de a fi altceva. Se proiectează pe sine însăși prin Estella (fiica adoptată) și vrea ca Estella să frângă inimi; începând, bineînțeles, cu a lui Pip. Asta e revendicarea ei. Să fie celelalte inimi frânte așa cum a fost și a ei. Asta și turmentarea rudelor care așteaptă ca ea să moară pentru a primi moștenirea. Toate ceasurile ei sunt oprite la 8:40.

She was dressed in rich materials - satins, and lace, and silks - all of white. her shoes were white. and she had a long white veil dependent from her hair, and she had bridal flowers in her hair, but her hair was white. (…) It was not in the first moments that I saw all these things, though I saw more of them in the first moments than might be supposed. (56)

Estella: fata de care Pip se îndrăgostește fără s-o știe. Dar în același timp motivul pentru care Pip își dorește să nu mai fie banal, comun, să nu mai facă parte din clasa muncitorească, motivul pentru care se gândește pentru prima oară că educația ar fi răspunsul și că și-ar dori să devină un gentleman. Ca Estella să-l vadă cu alți ochi și să nu îl mai umilească cu privirea și replicile sale. Sărutul pe care-l primește pe obraz de la ea nu e o victorie, e aproape o umilință pentru că e la cheremul ei și modul atât de neobrăzat în care ea se poartă față de el îi stârnește tot felul de sentimente. E greu s-o privești pe Estella ca pe un personaj agreabil în acest cadru; iar noi știm prea puține despre ea. Este adoptată de domnișoara Havisham care cu siguranță are niște scopuri răzbunătoare. Vrea ca Estella să devină inaccesibilă, cât se poate de frumoasă și educată și să frângă inimi, să-i distrugă pe ceilalți. Și Estella cea văzută în ochii lui Pip este capabilă de toate acestea.

I think I would have gone through a great deal to kiss her cheek. But, I felt that the kiss was given to the coarse common boy as a piece of money might have been, and that it was worth nothing. (91)

Deținutul evadat (nu-i vom da nume): este unul dintre primele motoare morale, să zicem așa, motivul pentru care Pip crede că va deveni la rândul său un infractor. Cum altfel? Și noi, copiii fiind, am fost convinși de propria noastră răutate din cauza unor acte pe care am fost mai degrabă constrânși să le întreprindem. Manipulat de adulți și auzind încontinuu că este un băiat rău, începe s-o creadă și se teme inclusiv că va fi arestat. Cum, nu ne-am gândit și noi măcar o dată așa? Mai ales cu toată frica de poliție și popi care ne-a fost insuflată în copilărie, ba uneori și mai agresiv și rasial, față de persoanele rome care ne vor fura și ne vor duce departe în căruțele lor. E ceva grotesc aici, dar îl înțeleg pe Pip și nu mi se pare nici amuzant și nici nerezonabil, frica lui închipuită era cât se poate de reală. Întâlnirea cu deținutul cu pila este halucinantă pentru Pip. Să fie un indiciu pentru ceea ce se va întâmpla în continuare? Simt o falsitate aici, e a mea, pentru că știu despre ce e vorba, dar nu se cade să dezvăluim celor care citesc pentru prima oară.

It’s the young man! I thought, feeling my heart shoot as I identified him. I dare say I would have felt pain in my liver, too, if I had known where it was. (18)

Unchiul Pumblechook (și restul gloatei): au un rol destul de clar. Ei sunt de partea doamnei Joe și nu pierd nicio ocazie să-l bălăcărească pe Pip, din aceeași grijă creștină de a nu se transforma, doamne ferește, într-un bărbat recunoscător care să n-aibă grijă de sora lui. Ei sunt de fapt pe locul doi la bullying în această carte. Niște adulți în toată firea care se raliază împotriva unui copil de șase-șapte-opt ani. Ce respect să ai pentru ei? Și cum altfel să fie priviți dacă nu drept niște profitori fără scrupule? Domnul Pumblechook este realmente un oportunist: o vedem atunci când Pip urmează să devină un gentleman și acesta nu doar că îi strânge mâna și se bucură pentru Pip, dar aduce vorba și de afaceri & se gândește la ce foloase va putea obține de la ridicarea lui Pip pe scara socială. De aceea se și aruncă la a spune că va avea grijă de Joseph, adică Joe. O gloată insuportabilă, de toată jena. M-au indignat și la prima lectură. Ca adult, am fost complet dezgustată de dezinteresul lor pentru un biet puști și oportunismul grotesc. Dar mai ales de bullying-ul gratuit, complet nerezonabil (cireașa de pe tort fiind că erau complet de acord cu modul în care îl trata doamna Joe; mai mult, Pumblechook ține să sublinieze la final, după atacul prin care trece doamna Joe, că poate metodele ei nu au fost cele mai bune, dar a fost bine intenționată... Brusc, acum că Pip nu mai era un amărât, avea drepturi).

Let us never be blind (…) to her faults of temper, but it is to be hoped she meant well. (151)

Alte personaje: băiatul care a fost bătut de Pip și pe care ne așteptăm să-l mai vedem, nu-i așa? E folosit ca un mecanism aproape; cu siguranță a fost o luptă pentru inima Estellei, cu siguranță ăsta e motivul pentru care Estella l-a sărutat pe obraz pe Pip, plătindu-și întrucâtva „datoria”. O joacă de copii simbolică. Rudele domnișoarei Havisham sunt tipice și seamănă într-un fel cu rudele/prietenii lui Joe/ doamnei Joe, dovada faptului că nici măcar clasa socială nu te ține departe de apucăturile josnice. Jaggers, avocatul care-l ia în primire pe Pip și care pare a avea o personalitate destul de neplăcută, chiar dacă practică și cu siguranță atinsă de o experiență de viață & profesională foarte minuțioasă (pare să nu fie deloc de acord cu norocul care-a dat peste Pip, dar face exact ce i se spune). Mai rămâne, desigur, binefăcătorul lui Pip, acela care i-a devenit noul „părinte”, cel care-l ridică pe scara socială și care-i oferă șansa să devină un gentleman, o educație, o proprietate. Pip e convins că persoana aceasta e domnișoara Havisham și niște indicii ar exista în această direcție, dacă n-ar fi și comportamentul domnișoarei Havisham și faptul că aceasta îl trimisese de acasă de la ea deja, care-i spusese deja că nu va mai primi nimic, care-l folosise pur și simplu ca un prim instrument, ca un obiect a cărui inimă să-i fie frântă de persoana în care-și pusese toate speranțele revendicatoare (Estella, desigur). Deci noi, spre deosebire de Pip, nu putem crede această neverosimilitate: nu poate fi domnișoara Havisham. Dar este bizar, nu, că una din condiții e să fie numit în continuare Pip (și domnișoara Havisham îi spune să rămână mereu Pip) și să nu vorbească despre cine crede că este binefăcătorul său, să nu zică nimic, dar chiar nimic de asta...

All the while knowing the madness of my heart to be so very mad and misplaced, that I was quite conscious it would have served my face right, if I had lifted it up by my hair, and knocked it against the pebbles as a punishment for belonging to such an idiot. (127)

Romanul începe cu o formulă memorabilă care ne amintește fără să vrem de Call me Ishmael (începutul la Moby Dick). Pentru că Pip nu-și putea spune numele (Pirrip Philip), a ajuns să-și zică singur Pip:

So, I called myself Pip and came to be called Pip” (3)

Încă de la început aflăm că este orfan și singurul mod în care și-a cunoscut părinții a fost prin intermediul pietrelor funerare pe care le lua aproape ca atare, imaginându-și din ceea ce citise pe ele cum arătau și cum s-ar fi purtat părinții lui. E ceva tragic aici, dar și irezistibil. În acest cimitir se întâlnește Pip cu deținutul care-l amenință că, dacă nu îi va aduce o pilă și niște mâncare, deținutul mai tânăr care e ascuns o să-i mănânce inima și ficații. Spaima simțită de Pip o înțelegem la prima mână nu pentru că am trecut noi prin așa ceva, ci pentru că și noi am fost copii și am făcut greșeli, și noi am crezut că acele greșeli, deși neaparținându-ne în totalitate, ne vor duce la pierzanie.

I was too cowardly to do what I knew to be right, as I had been to cowardly to avoid doing what I knew to be wrong. (41)

Desigur, acel tânăr deținut vicios era o închipuire – și motivul pentru care deținutul evadat pe care-l întâlnește Pip este prins mai târziu, de polițiștii însoțiți de gloata de oameni curioși. Noi nu avem încă acces la tot ce a însemnat acest act: un deținut îl prinde pe altul pentru a nu putea evada pentru că cel din urmă pare că se folosise de aceleași mecanisme de evadare ca celălalt, e o dispută, o dramă pe care probabil o vom cunoaște cândva, dar nu acum, și care-l impresionează suficient pe Pip. Vedem totul prin ochii lui și nici el nu știe exact „ce” s-a întâmplat, așa că e necesar ca totul să fie misterios și evaziv. Suficient cât noi să ne gândim la asta, dar să nu știm exact. Să proiectăm doar, pentru ca mai târziu să putem lega firele împreună.

I have often thought that few people know what secrecy there is in the young, under terror. No matter how unreasonable the terror, so that it be terror. I was in mortal terror of the young man who wanted my heart and liver; I was in mortal terror of my interlocutor with the ironed leg; i was in mortal terror of myself from whom an awful promise had been extracted. (15)

Când se întâlnește cu deținutul în bar care scoate pila cu care își amestecă băutura (din nou, ceva destul de grotesc), noi nu știm dacă e vorba despre același deținut sau altul. Pip probabil n-ar fi în stare să-l recunoască și asta face parte din mister.

Pip locuiește cu sora lui și cumnatul său: sora abuzatoare (și față de el și față de soț), iar cumnatul e un bărbat blând, complet egalul lui Pip. Într-o zi acesta va merge la domnișoara Havisham, este cerut un băiat în vizită să se joace și de aici totul se schimbă și Pip începe să-și dorească să-și depășească condiția socială. Întâlnirea cu Estella este reprezentativă în acest sens. E ceva simplu aici: pentru prima oară are ocazia să vadă cum trăiesc alți oameni care nu fac parte din aceeași clasă socială.

What I wanted, who can say? What can I say, when I never knew? (106)

I would feel more ashamed of home than ever, in my own ungracious breast.” (106)

It is a most miserable thing to feel ashamed of home. There may be black ingratitude in the thing, and the punishment might be retributive and well deserved; but, that it is a miserable thing, I can testify. (104)

Este sedus nu doar de înfățișarea locului sau de celelalte tipuri de persoane, ci și de Estella și de ideea de a fi educat, de a fi un gentleman. Cine, în locul său, nu ar fi vrut același lucru? Un adult cu suficientă mândrie și capul pe umeri, va ști să se țină la distanță (vezi dialogul dintre Biddy și Pip despre Joe și mândria acestuia din urmă, la final, înainte de plecarea lui Pip). Dar un copil are tot dreptul să viseze și să râvnească, să sufere că nu obține ceva ce poate ar fi pe drept al tuturor. Joe îl atenționează pe Pip, atunci când acesta îndrăznește să-i mărturisească faptul că nu-i place că este banal și că și-ar dori să fie extraordinar, că nu minciuna și răutatea, nu urâțenia caracterului și ticăloșia îl vor scoate din obișnuință (atunci când recunoaște că a mințit povestind ce se afla acasă la domnișoara Havisham).

If you can’t get to be oncommon through going straight, you’ll never get to do it throught being crooked. So don t tell no more on em, Pip, and live well and die happy. (70)

Acest dialog e simbolic din multe puncte de vedere, dar și pentru că e admirabil că Joe, cu condiția sa socială și lipsa crasă de educație, este capabil nu doar de atâta gentilețe și logică, dar și de un simț al justiției foarte precis. Ceea ce ne spune că Dickens le considera mai degrabă trăsături intrinseci și nu dependente de un anumit tip de educație. Când sora lui este atacată (bănuim cine să fi fost atacatorul, totuși nerecunoscut încă), Pip intră într-o nouă viață. Începe să fie ucenic de fierar și devine din ce în ce mai nemulțumit de viața pe care o duce. Se gândește mult la Estella și la dorința lui de a fi un gentleman: ceea ce vom citi într-un anumit sens ca ridicol. Un ucenic de fierar nu poate deveni un gentleman și începe să devină cam prea mare pentru a mai gândi astfel de aberații. Așa că începe să se apropie de Biddy și cu siguranță relația lor ar înflori și viața s-ar așeza pe un făgaș obișnuit. Poate că Pip, la fel ca Joe, ar deveni un bărbat blând, un fierar iscusit și adesea bizar de înțelept.

Poate că Pip ar ajunge s-o iubească pe Biddy, să nu se mai gândească ce-ar face dacă ar apărea Estella și l-ar umili: timpul le vindecă pe toate sau, mai degrabă, le modifică. Viața poate avea mai multe cursuri, totul depinde de unde te situezi și ce faci cu ceea ce ai primit. Dacă nu ar fi apărut Jaggers, poate așa s-ar fi întâmplat lucrurile. Dar, peste noapte, Pip află că a fost binecuvântat cu ceea ce-și dorea cel mai mult și-l încearcă sentimente amestecate: bucurie, ușurare, rușine. Rușine pentru că-i este rușine cu Joe, iar lacrimile de la finalul primului volum ne demonstrează asta.

I was better after I had cried, than before – more sorry, more aware of my own ingratitude, more gentle. If I had cried before, I should have had Joe with me then. (pag. 157)

Totuși, nu-l putem acuza pe Pip de nerecunoștință, chit că ea ar fi, pentru că Pip e încă un puști, un adoilescent și nu știe mai bine, cine nu s-a lăsat pradă aceleiași impetuozități la vârsta lui? Aici se încheie primul stagiu al vieții lui Pip: copilăria acasă la Joe, ucenicia lui de fierar, toate lucrurile acelea care l-au marcat pentru totdeauna și care vor fi folosite ca puncte de referință în privirea retrospectivă asupra propriei vieți.

Ce mi se pare important de înțeles încă de la început, pentru mine cel puțin, este că Pip cizelează toată povestea cu mâinile sale deja educate. Acel Pip din copilărie nu ar fi trebuit să fie capabil de o atât de multă politețe, nu cu o soră ca doamna Joe și un cumnat ca Joe, un bunuț, dar totuși lipsit de educație și cu un limbaj foarte muncitoresc. Cei din jurul său trebuie că nu vorbeau într-o limbă foarte corectă gramatical. Mai mult decât atât, nu erau probabil capabili de elocvența transcrisă de Pip. Parțial, limbajul lor este păstrat (mai ales în ceea ce-l privește pe Joe). E greu să privim dialogurile dintre Pip și Biddy ca fiind atât de însuflețite și coerente, atât de elocvente și corecte: ele sunt modelate de amintirea lui Pip. La fel cum se privește de la bun început capabil de politețe și de o exprimare cât mai corectă și frumoasă. Mediul în care trăise până atunci, cu toată înclinația lui pentru educație și lectură, nu ar fi putut să-i modeleze acele capacități de limbaj.

Pentru că trăind într-un anumit mediu, vorbești așa cum auzi, e inevitabil. Pe lângă această modelare a limbajului retrospectiv, avem desigur și vocea personajului narator: care este una amestecată. În primul rând îl avem pe Pip cel nerafinat, Pip copil, Pip de șase-șapte ani care simte groaza întâlnirii cu deținutul, Pip care e fascinat și îngrozit de domnișoara Havisham, care simte frică pe bune când se duce în camera lui întunecată și se gândește la faptul că va deveni și el infractor, ca deținutul evadat, că și el e pe drumul cel rău. Este un Pip destul de autentic și care reprezintă o voce bună, credibilă de copil. Pe cealaltă parte, îl avem pe Pip care spune povestea, un Pip adult – care ne zice că este astfel atunci când ne spune lucruri ca: pe vremea aceea nu existau fotografii sau această poveste e înainte de... Elocvența pe care o are Pip copil pentru a ne povesti provine de la acest Pip adult, la fel și capacitatea de exprimare, modul curat în care se desfășoară dialogurile și chiar păstrarea dialectului lui Joe. Pentru că Joe a fost o persoană atât de importantă pentru Pip, a păstrat-o în toată splendoarea sa. Trebuie înțeles și faptul că aceste personaje sunt profund atinse de modul în care le-a perceput Pip: sunt păstrate și acte și gesturi care vorbesc pentru sine (de exemplu, gesturile de violență ale surorii sale), dar în aceeași măsură sunt păstrate și sentimentele pe care le are Pip pentru acestea și care modifică complet modul în care noi le vom vedea. De aceea mi-e atât de ușor să îl iubesc pe Joe, probabil, pentru că și Pip îl iubește. Spre deosebire de alți cititori, totuși, am păstrat încă de la prima citire o anumită fascinație pentru deținutul evadat pe care-l cunoaște Pip de la început. Dar despre astea, mai târziu.

Prima parte a cărții e plină de simboluri și indicii: dar o să intrăm în ele în al doilea newsletter despre carte, când unele dintre ele vor începe să se desfășoare în fapt. Eu l-am iubit dintotdeauna pe Pip și o fac și acum, la re-citire. Nu știu cum l-aș percepe fără prejudecata deja existentă: că, la un moment dat în viața mea, l-am înțeles aproape intim pe Pip. La fel cum și el spune că sunt anumite momente în viață care te marchează, poți aproape pune punctul pe i, să le arăți cu degetul și să zici: asta, asta e ceva care mi-a modificat gândirea; la fel cred și eu că nu pot șterge prima experiență a Marilor speranțe, cu toată uitarea și sedimentarea ce s-au instalat în toți anii ăștia. Astfel, probabil e inevitabil, îl iubesc pe Pip și iubesc în continuare Marile speranțe. Ne îndreptăm acum și spre descoperiri, dar dintre acestea multe dintre ele nu vor fi neapărat ușoare. Copilăria are avantajele și dezavantajele ei, un dezavantaj constă frustrarea, neputința, dar un avantaj e poate nostalgia și ușurința cu care se poate instala iertarea. După adolescență, lucrurile se complică, inevitabil.

Începem volumul doi. Ediția mea este separată în trei volume și de fiecare dată se începe cu capitolul I. Ediția ta s-ar putea să se continue totuși cu capitolul XX, fără separarea în stagii/volume.

Lectură plăcută în continuare și spune-mi te rog cum ți s-a părut până aici aventura Marilor speranțe.