Te însoțesc pt prima data în acest read-along și am observat cu bucurie ca impartasim 3 romane comune pe care le consideram formatoare: Jane Eyre, Portretul lui Dorian Gray și Crima și pedeapsa. Despre Marile speranțe pot spune ca întrece așteptările mele, ma înduioșează și în același timp ma provoacă povestea lui Pip, îmi place umorul ei( de mult nu am mai ras singura cu o carte în mana), sunt foarte curioasa de ce va face autorul mai departe cu personajele enigmatice: deținutul, binefăcătorul și cum va împleti piesele acestea de poveste intr-un fir comun.
Îmi place mult vocea ta, felul concis și accesibil în care scrii și atunci când te-am văzut pe viu ( la o lansare de volum de poezie) am rămas cumva cu dorința de a beneficia și mai mult de cuvintele tale. Mulțumesc!
Ce frumos, mă bucur că împărtășim cele trei romane. <3 Și eu am râs la mai multe pasaje din carte și chiar mi-am notat pe margine c-am râs, în caz că am nevoie de referință la o recitire, când și dacă se va mai întâmpla. Mă dau mult în vânt după umorul lui Dickens.
Îți mulțumesc pentru apreciere, mă bucur tare mult că e fluid newsletter-ul. Și mai bucuroasă sunt că ne-am întâlnit la o lansare de poezie, ce fain! Sunt recunoscătoare dacă pot fi de folos cumva ^^. Eu mulțumesc!
Am demarat lectura fără așteptări prea mari sa îmi placa Dickens (în copilărie am fost certată cu el) și cu adaptarea cinematografica din 1998, vizionata la momentul ei, cu Ethan Hawke și Gwyneth Paltrow în minte. Îmi aduc aminte călătoria la cinematograf, compania, banda sonora și trailerul foarte bine. Senzația de bizarerie lăsata de film nu m-a părăsit.
Dintre personaje, Joe si Biddy mi-au placut in prima parte. În cazul lui Joe, inevitabil, cum ai zis și tu. Blând, muncitor, corect, mulțumit și mândru de situația lui în viață, dupa cum ii arata Biddy lui Pip. Ii servește drept model, compas moral, prieten și sprijin lui Pip, pana când Estella, cu doua observații, doua cuvintzele ("coarse hands" and "common boots") și o tona de dispreț și condescendenta îl face sa isi urască situația și perspectivele. Singurul neajuns al lui Joe, în ochii mei, este ca nu ii tine piept nevesti-sii și nu o oprește din violenta fizica împotriva lor. Un stoicism pe care îl înțeleg, dar este stupid. Joe s-a arătat intelept și constant în afecțiunea lui dezinteresată pentru Pip, care, din spusele lui, pare sa fi cântărit mult în alegerea surorii lui ca nevasta. Joe a fost o prezenta constanta și el este singura figura demna de respect și afecțiune din viață lui Pip. Nu vorbesc de sora, am crezut ca nu am citit bine prima data când ni s-a spus ca ii izbea cu capul de perete pe rând, în timp ce celălalt privea.. zău așa. Nu ii pot scuza abuzul în niciun fel și nici nu m-am putut îngrozi sau întrista când au găsit-o pe jumate moarta.
Biddy este lucida, cu picioarele pe pământ, plamadita din același aluat cu Joe, muncitoare, suporta multe, isi cunoaște limitele și este mulțumită cu fiecare îmbunătățire în condiția ei, este un sprijin de nădejde, citește bine oamenii și pare incapabila de răutate. Chiar și atunci când Pip se arata nedrept cu ea.
Nu am rezonat cu Pip adolescent, explicabil dat fiind circumstanțele precare în care a crescut. Prezenta blândă și ghidajul lui Joe nu au fost suficiente pentru a-l ancora, a-i da repere solide în realitate. Nu e nimic rău în a-ți dori o situație mai buna, în a te depăși, dar Pip s-a pierdut foarte ușor când a aflat ca a primit o șansă sa isi schimbe viața. Imatur, nerăbdător, dintr-o data nu s-a mai simțit în largul lui și în loc sa se bucure de ultimele zile cu singurele persoane dragi, s-a pierdut în gesturi ridicole, condescendente, vanitoase. Considerând ca Pip adult face un exercitiu de luciditate și de vulnerabilitate în relatarea acestor slăbiciuni, he improves on me (nu luasem acest aspect în considerare înainte de newsletterul tău), dar pentru Pip adolescent cel rătacit și singur, simt compasiune.
Scrisul și limba lui Dickens îmi plac mult. Vocabularul este bogat, precis și foarte vizual. Descrierea D-rei Havisham și a celor ce o înconjoară este extraordinară, o numește "wax-work" și "skeleton", foloseste un întreg lexic al decăderii: "Without this ARREST of everything, this STANDING STILL of all the PALE, DECAYED objects, not event the WITHERED bridal dress on the COLLAPSED form Could have looked so like GRAVE-clothes, or the long vei so like a SHROUD". Umorul și ironia utilizate chiar și când se relatează fapte care stârnesc sentimente putin plăcute au facut lectura usoara pentru mine.
Eu l-am înțeles prea bine pe Pip că s-a pierdut, dar analiza ta este desigur corectă. De fapt, eu sunt foarte atrasă de modul în care explorează unii autori absența acestei purități intrinseci la protagoniști. La Dickens Biddy și Joe știu mai bine cum stau lucrurile și nu sunt atât de predispuși la a fi ingrați cum e Pip. Dar, la drept vorbind, nici experiențele lor nu sunt identice pentru că nici Biddy și nici Joe nu au fost momiți acasă la domnișoara Havisham și nu au cunoscut-o pe Estella într-un moment crucial din existența lor. Biddy a avut o viață grea, probabil mult mai grea ca a lui Pip, bănuiesc, iar Joe la fel. Dintre ei trei, cu tot abuzul primit din partea surorii, Pip a fost mai privilegiat și deci mai predispus la a întrezări o sclipire din marile speranțe. Sora lui i-a dat de înțeles că o să primească ceva pe seama vizitelor la domnișoara Havisham, așa că involuntar și el a început să-și dorească mai mult de la viață. Și-mi place că Pip nu e fără cusur, tocmai de-asta îl înțeleg, cred. Cine, vorba poetei Mariana Marin: „Nu sunt o ființă morală/ Cine trăind ar putea rămâne/ curat și integru?” Așa și cu Pip. Cine, în locul său, dar fix în locul său (cu aceleași date, experiențe, personalitate, împins de la spate), nu ar fi simțit aceleași lucruri? de altfel specifice și vârstei sale. Cu toate că-l apăr, nu aș putea spune că e musai să-l placi, tocmai pentru că e bine să stârnească tot felul de reacții și chiar și așa, analiza ta cred că e cât se poate de corectă, chiar și în a ți-l fi dorit altfel. Nici eu nu pot spune că-mi place că e nerecunoscător, dar cred că ar fi fost mai puțin interesant ca pesonaj și mai ușor poate pentru Dickens să-l facă Goody Two Shoes, so to speak. :D Totuși, nu e rău, ci pur și simplu se lasă dus de val. Imaginează-ți! Duci o viață care nu-ți place și tot ce îți dorești e să evadezi de acolo, chit că ai și doi oameni care ți-s dragi, cum să nu te bucure faptul că ai în sfârșit ocazia să zbori? Și la vârsta la care rușinea față de mediu și rudele apropiate e un sentiment firesc, cum altfel să se poarte? E credibil, dar nu neapărat ușor de plăcut - de fapt, poate nici nu e ceva de plăcut aici...
Și mie îmi place mult cum scrie Dickens și de multe ori am recitit niște fraze doar de dragul de a le reciti. Și am tot semnat pe carte „am râs aici” și după am mai citit o dată și am mai râs o dată. E tare iscuit!
Slabiciunea pe care nu par sa i-o iert lui Pip adolescent nu este nerecunostinta, ci mai degraba faptul ca este usor impresionabil de niste circumstante care ar trebui sa il faca sa fuga mancand pamantul. Toata ruina si paragina drei Havisham si comportamentul abuziv emotional al celor doua femei il fascineaza, in loc sa ii trezeasca respingerea pe care i/o trezeste comportamentul sorei abuzive si al gastii extinse de prieteni. Explicabil, sigur, un copil abuzat sa cada victima unui alt abuzator, de fiecare data de gen feminin, dar un pic de spirit de conservare…
Cred că el nici nu își dă seama și nici nu poate să-și dea seama de asta. Nu atunci și, din păcate, nici mai târzior, după cum o vedem în paginile pe care le citim zilele astea... :D
Da mai, ma doare sufletul de cum se comporta cu Joe si de cum isi da Joe seama. Cum alege Pip sa alerge fugutza la Estella, dar nu are taria de caracter sa indrepte lucrurile cu Joe, sa se tina de gandul cel bun din ultimul ceas.
Nici nu cred sa fie prea multe, numa Jane Austen pare sa aiba nevoie de adaptari noi la fiecare deceniu 😋. Pe vremea ceea, in liceu, rula un film pe saptamana la singurul cinema din oras si era relativ usor de tinut pasul cu noutatile. Trailerul era foarte decadent, la fel coloana sonora. Plus distributia cu nume mari.
Te însoțesc pt prima data în acest read-along și am observat cu bucurie ca impartasim 3 romane comune pe care le consideram formatoare: Jane Eyre, Portretul lui Dorian Gray și Crima și pedeapsa. Despre Marile speranțe pot spune ca întrece așteptările mele, ma înduioșează și în același timp ma provoacă povestea lui Pip, îmi place umorul ei( de mult nu am mai ras singura cu o carte în mana), sunt foarte curioasa de ce va face autorul mai departe cu personajele enigmatice: deținutul, binefăcătorul și cum va împleti piesele acestea de poveste intr-un fir comun.
Îmi place mult vocea ta, felul concis și accesibil în care scrii și atunci când te-am văzut pe viu ( la o lansare de volum de poezie) am rămas cumva cu dorința de a beneficia și mai mult de cuvintele tale. Mulțumesc!
Ce frumos, mă bucur că împărtășim cele trei romane. <3 Și eu am râs la mai multe pasaje din carte și chiar mi-am notat pe margine c-am râs, în caz că am nevoie de referință la o recitire, când și dacă se va mai întâmpla. Mă dau mult în vânt după umorul lui Dickens.
Îți mulțumesc pentru apreciere, mă bucur tare mult că e fluid newsletter-ul. Și mai bucuroasă sunt că ne-am întâlnit la o lansare de poezie, ce fain! Sunt recunoscătoare dacă pot fi de folos cumva ^^. Eu mulțumesc!
Am demarat lectura fără așteptări prea mari sa îmi placa Dickens (în copilărie am fost certată cu el) și cu adaptarea cinematografica din 1998, vizionata la momentul ei, cu Ethan Hawke și Gwyneth Paltrow în minte. Îmi aduc aminte călătoria la cinematograf, compania, banda sonora și trailerul foarte bine. Senzația de bizarerie lăsata de film nu m-a părăsit.
Dintre personaje, Joe si Biddy mi-au placut in prima parte. În cazul lui Joe, inevitabil, cum ai zis și tu. Blând, muncitor, corect, mulțumit și mândru de situația lui în viață, dupa cum ii arata Biddy lui Pip. Ii servește drept model, compas moral, prieten și sprijin lui Pip, pana când Estella, cu doua observații, doua cuvintzele ("coarse hands" and "common boots") și o tona de dispreț și condescendenta îl face sa isi urască situația și perspectivele. Singurul neajuns al lui Joe, în ochii mei, este ca nu ii tine piept nevesti-sii și nu o oprește din violenta fizica împotriva lor. Un stoicism pe care îl înțeleg, dar este stupid. Joe s-a arătat intelept și constant în afecțiunea lui dezinteresată pentru Pip, care, din spusele lui, pare sa fi cântărit mult în alegerea surorii lui ca nevasta. Joe a fost o prezenta constanta și el este singura figura demna de respect și afecțiune din viață lui Pip. Nu vorbesc de sora, am crezut ca nu am citit bine prima data când ni s-a spus ca ii izbea cu capul de perete pe rând, în timp ce celălalt privea.. zău așa. Nu ii pot scuza abuzul în niciun fel și nici nu m-am putut îngrozi sau întrista când au găsit-o pe jumate moarta.
Biddy este lucida, cu picioarele pe pământ, plamadita din același aluat cu Joe, muncitoare, suporta multe, isi cunoaște limitele și este mulțumită cu fiecare îmbunătățire în condiția ei, este un sprijin de nădejde, citește bine oamenii și pare incapabila de răutate. Chiar și atunci când Pip se arata nedrept cu ea.
Nu am rezonat cu Pip adolescent, explicabil dat fiind circumstanțele precare în care a crescut. Prezenta blândă și ghidajul lui Joe nu au fost suficiente pentru a-l ancora, a-i da repere solide în realitate. Nu e nimic rău în a-ți dori o situație mai buna, în a te depăși, dar Pip s-a pierdut foarte ușor când a aflat ca a primit o șansă sa isi schimbe viața. Imatur, nerăbdător, dintr-o data nu s-a mai simțit în largul lui și în loc sa se bucure de ultimele zile cu singurele persoane dragi, s-a pierdut în gesturi ridicole, condescendente, vanitoase. Considerând ca Pip adult face un exercitiu de luciditate și de vulnerabilitate în relatarea acestor slăbiciuni, he improves on me (nu luasem acest aspect în considerare înainte de newsletterul tău), dar pentru Pip adolescent cel rătacit și singur, simt compasiune.
Scrisul și limba lui Dickens îmi plac mult. Vocabularul este bogat, precis și foarte vizual. Descrierea D-rei Havisham și a celor ce o înconjoară este extraordinară, o numește "wax-work" și "skeleton", foloseste un întreg lexic al decăderii: "Without this ARREST of everything, this STANDING STILL of all the PALE, DECAYED objects, not event the WITHERED bridal dress on the COLLAPSED form Could have looked so like GRAVE-clothes, or the long vei so like a SHROUD". Umorul și ironia utilizate chiar și când se relatează fapte care stârnesc sentimente putin plăcute au facut lectura usoara pentru mine.
Eu l-am înțeles prea bine pe Pip că s-a pierdut, dar analiza ta este desigur corectă. De fapt, eu sunt foarte atrasă de modul în care explorează unii autori absența acestei purități intrinseci la protagoniști. La Dickens Biddy și Joe știu mai bine cum stau lucrurile și nu sunt atât de predispuși la a fi ingrați cum e Pip. Dar, la drept vorbind, nici experiențele lor nu sunt identice pentru că nici Biddy și nici Joe nu au fost momiți acasă la domnișoara Havisham și nu au cunoscut-o pe Estella într-un moment crucial din existența lor. Biddy a avut o viață grea, probabil mult mai grea ca a lui Pip, bănuiesc, iar Joe la fel. Dintre ei trei, cu tot abuzul primit din partea surorii, Pip a fost mai privilegiat și deci mai predispus la a întrezări o sclipire din marile speranțe. Sora lui i-a dat de înțeles că o să primească ceva pe seama vizitelor la domnișoara Havisham, așa că involuntar și el a început să-și dorească mai mult de la viață. Și-mi place că Pip nu e fără cusur, tocmai de-asta îl înțeleg, cred. Cine, vorba poetei Mariana Marin: „Nu sunt o ființă morală/ Cine trăind ar putea rămâne/ curat și integru?” Așa și cu Pip. Cine, în locul său, dar fix în locul său (cu aceleași date, experiențe, personalitate, împins de la spate), nu ar fi simțit aceleași lucruri? de altfel specifice și vârstei sale. Cu toate că-l apăr, nu aș putea spune că e musai să-l placi, tocmai pentru că e bine să stârnească tot felul de reacții și chiar și așa, analiza ta cred că e cât se poate de corectă, chiar și în a ți-l fi dorit altfel. Nici eu nu pot spune că-mi place că e nerecunoscător, dar cred că ar fi fost mai puțin interesant ca pesonaj și mai ușor poate pentru Dickens să-l facă Goody Two Shoes, so to speak. :D Totuși, nu e rău, ci pur și simplu se lasă dus de val. Imaginează-ți! Duci o viață care nu-ți place și tot ce îți dorești e să evadezi de acolo, chit că ai și doi oameni care ți-s dragi, cum să nu te bucure faptul că ai în sfârșit ocazia să zbori? Și la vârsta la care rușinea față de mediu și rudele apropiate e un sentiment firesc, cum altfel să se poarte? E credibil, dar nu neapărat ușor de plăcut - de fapt, poate nici nu e ceva de plăcut aici...
Și mie îmi place mult cum scrie Dickens și de multe ori am recitit niște fraze doar de dragul de a le reciti. Și am tot semnat pe carte „am râs aici” și după am mai citit o dată și am mai râs o dată. E tare iscuit!
Slabiciunea pe care nu par sa i-o iert lui Pip adolescent nu este nerecunostinta, ci mai degraba faptul ca este usor impresionabil de niste circumstante care ar trebui sa il faca sa fuga mancand pamantul. Toata ruina si paragina drei Havisham si comportamentul abuziv emotional al celor doua femei il fascineaza, in loc sa ii trezeasca respingerea pe care i/o trezeste comportamentul sorei abuzive si al gastii extinse de prieteni. Explicabil, sigur, un copil abuzat sa cada victima unui alt abuzator, de fiecare data de gen feminin, dar un pic de spirit de conservare…
Cred că el nici nu își dă seama și nici nu poate să-și dea seama de asta. Nu atunci și, din păcate, nici mai târzior, după cum o vedem în paginile pe care le citim zilele astea... :D
Da mai, ma doare sufletul de cum se comporta cu Joe si de cum isi da Joe seama. Cum alege Pip sa alerge fugutza la Estella, dar nu are taria de caracter sa indrepte lucrurile cu Joe, sa se tina de gandul cel bun din ultimul ceas.
Eu nu cred c-am văzut nicio ecranizare a Marilor speranțe, ceea ce pare a fi un soi de sacrilegiu, sunt teribilă la capitolul ăsta.
Nici nu cred sa fie prea multe, numa Jane Austen pare sa aiba nevoie de adaptari noi la fiecare deceniu 😋. Pe vremea ceea, in liceu, rula un film pe saptamana la singurul cinema din oras si era relativ usor de tinut pasul cu noutatile. Trailerul era foarte decadent, la fel coloana sonora. Plus distributia cu nume mari.
Sună distractiv în multe feluri :D.