Zgomotul și furia (Part III-IV; 6, 8 apr. 1928)

furie, claritate, eficiență: Jason (III), narațiune pers. III (IV)

Am ajuns la finalul cărții: a fost o călătorie intensă, zgomotoasă și, din când în când, furioasă. În special partea a treia, acolo unde personajul narator este Jason, simt c-am avut parte de multă furie și frustrare. Părțile mele preferate sunt cu siguranță primele două și cred că acolo strălucește Faulkner ca prozator. Retrospectiv, mi se pare încă fenomenal pariul lui de a începe cartea cu partea lui Benjy, cu acest personaj narator de neîncredere și experimental.

În vreme ce prima parte rămâne halucinantă și în același timp provocatoare de citit, cea de-a doua este chiar mai neclară, poetică și extrem de intensă. Nu aș putea alege una dintre ele, ambele sunt minunat scrise.

Eroarea pe care simt că am făcut-o cu lectura acestei cărți este aceea de a citi biografiile din apendice înainte. Nici măcar nu am făcut-o integral (măcar atât îmi pot mulțumi). Nu sunt de acord cu William Faulkner că această parte ar trebui să fie prima pe care o vezi când deschizi cartea. Din contră, admir decizia editorială de a o pune la final indiferent de credința autorului. Cred că se înșală: nu pentru că nu ar oferi claritate biografiile, ci tocmai din cauza asta. Prima și a doua parte sunt minunate din punct de vedere stilistic, dar partea a treia și partea a patra au o forță cu mult diminuată dacă știi prea multe din apendice. Cu toate că narațiunea este foarte fluidă, limpezimea oferită de ultimele două părți are potențial de a plictisi dacă ai citit biografiile înainte. Din fericire, nu citisem chiar tot… chiar și așa, simt că o parte din plăcerea lecturii a fost diminuată pentru mine din cauza asta.

Mai mult de atât, cred că ar fi dezamăgitoare cartea dacă ai citi-o de la coadă la cap ca primă lectură. În ceea ce mă privește, nu prea simt nevoia s-o citesc din nou acum că știu totul – cu siguranță piesele au căzut unde trebuie, am văzut unde am încurcat puzzle-ul și s-a făcut claritate în unele privințe. Dar nu a fost nimic atât de încurcat încât să simt că necesită o recitire imediată (dacă aș reciti imediat, aș face-o mai mult pentru plăcerea stilistică provocată de primle două părți). Deci, dragă William Faulkner, cred că este necesar să citim biografiile după ce am terimnat toată cartea, altfel ne stricăm o parte din plăcerea lecturii (și, implicit, a descoperirii).

Absența unui punct de vedere al lui Caddy cred că a deranjat unii cititori și știu că e unul din subiectele unde se adună două tabere. Eu sunt în tabăra care crede că e în regulă că această perspectivă lipsește și probabil era necesar pentru Faulkner să fie așa. Într-un fel, mi-ar fi plăcut ca ea să existe și pe mine nu mă convinge în întregime acea ultimă parte cu narațiune la persoana a treia unde mi se pare că lucrurile ar fi putut să strălucească, dar n-au făcut-o. Totuși, probabil că era necesar să lipsească Caddy pentru a perpetua și misterul și pentru a implica cât mai mult și cititorul. E deranjant totuși într-o oarecare măsură cum a vrut Faulkner să păstreze ciclicitatea asta a desfrâului femeilor Compson – bineînțeles că are legătură cu terfelirea onoarei, a acestei mândrii sudice specifice, însă cred că intenționalitatea asta mi s-a părut exagerată. În același timp, cu toate că biografiile din apendice sunt delicioase în felul lor și scrise nu doar informativ, ci chiar cuceritoare stilistic, mă întreb totuși dacă n-ar fi fost mai bine să ne ofere informațiile acelea prin narațiune. Sunt lucruri pe care nu le poți ghici, nu le poți intui fără biografii sau fără o cunoaștere exactă a spațiului cultural pe care-l explorează William Faulkner acolo – o schemă poate mai ușor de înțeles fără cuvinte pentru cititorii americani, în orice caz.

Rasismul prezent în partea a treia, acolo unde Jason își dă drumul fără prejudecăți, e chiar greu de urmărit, dar nu de înțeles, în sensul în care plasează cu atât mai mult atmosfera sudică unde nu doar onoarea e sistemică, ci și desconsiderarea persoanelor de culoare.

Partea a treia: 6 aprilie (Jason POV). Partea a patra: 8 aprilie (narațiune pers. III) 1928

În partea a treia facem cunoștință în sfârșit cu Jason. Iar în partea a patra avem narațiune la persoana a treia care aduce lumină asupra unor aspecte care poate ne-au rămas neclare: partea a patra e doar o prelungire a celei de-a treia, în anumite sensuri. În partea a treia e șase aprilie, în cea de-a patra este opt aprilie. Ziua de șapte aprilie se întâmplă în prima parte, atunci când Benjy și Luster caută bănuțul. În ceea ce-l privește pe Luster, mărturisesc că eram convinsă că e fiul lui Dilsey la un moment dat, am fost oarecum surprinsă să-mi dau seama că e fiul lui Frony.

„Că nu ești din familia cui?” spuse Dilsey. „Să-ți spun eu, negrule, tu ai atâta blestemăție de Compson în tine cât oricare din ei.”(pag. 408)

În ceea ce îl privește pe Jason, desigur, am văzut ceva din ce ar putea să însemne în prima parte, a lui Benjy - și am intuit din interacțiunile lui cu Caddy că nu se vor înțelege niciodată, fiind niște dușmani aproape naturali.

„Adevărul e că suport multe; dacă n-aș putea aș fi fost până acum în tot felul de încurcături ale dracului, așa că atunci când au dat colțul, m-am repezit după ei.” (pag. 342) - spoiler alert, nu suportă nimic, se autovictimizează ca maică-sa.

Jason s-a dovedit a fi aproape în întregime ceea ce am intuit că va fi: un bărbat chinuit de frustrări, un misogin fără margini care-și exercită cu ușurință gândirea sexistă, rasist până în măduva oaselor (cu o supremație a albilor intrinsecă, îi curge prin sânge), un abuzator îmbrăcat într-o haină nu suficient de acoperitoare, dat fiind că societatea în care conviețuiește pare să îi cunoască prea bine năravul. Este foarte tentant (și probabil și adevărat) să îl privești pe Jason ca pe o victimă directă a declinului propriei familii. Compsonii au avut la un moment dat o mare avere care a început să se subțieze treptat, s-a dus semnificativ odată cu vândutul pajiștii și s-a spulberat total după ce Jason vinde tot. Practic, nici el nu a avut scăpare, cum nici Quentin-fratele sinucigaș și incestuos nu a avut, cum nici Caddy nu a avut.

„Cum ar fi spus orișicine, unul din ei e tâmpit din naștere și altul s-a aruncat în apă și p-ailaltă a dat-o bărbatu-su afară din casă, de ce n-ar fi și restul nebuni de legat.” (pag. 343)

Acesta se simte profund neîndreptățit de faptul că nu a primit slujba promisă atunci când Caddy s-a căsătorit. Îi fusese promis un job la bancă și, cine știe, poate chiar l-ar fi primit, dacă Caddy nu ar fi fost alungată de soțul ei atunci când acesta și-a dat seama că fiica lui Caddy nu e și al lui, că o luase deja însărcinată. Caddy o lasă pe Quentin acasă la familia ei și pleacă – de ce, ne vom întreba la un moment dat, nu se întoarce după fiica ei? De ce, deși apare de câteva ori și încearcă să-și vadă fiica, nu o ia cu ea? Nu poate, desigur, dar în același timp pare că are loc și un șantaj continuu din partea lui Jason cel slinos care, în primul rând, vrea să obțină banii ce-i sunt trimiși pentru grija nepoatei Quentin și, pe de altă parte, o înrăiește pe mama lor împotriva lui Caddy și astfel face imposibilă legătura dintre mamă și fiică (Caddy și Quentin). Pentru a nu perpetua desfrâul.

„Cum am spus întotdeauna, cu una ca asta nu poți să faci nimic din moment ce o are în sânge.” (pag. 342)

Pentru a nu exista vreo șansă ca Quentin să meargă pe același drum pe care a mers mama sa. Acest lucru se întâmplă oricum, dar nu din prea multă grijă a unchiului și nici dintr-o genă a desfrâului, ci prin intervenția directă a tutorelui autoasumat care devine primul ei abuzator: nu o bate, nu o atinge într-un mod nepotrivit, doar o torturează mental și o face să se simtă ca o târâtură, ceea ce, conform lui Jason, și devine, o „putoare”. A se nota că ar fi bătut-o până la refuz dacă nu l-ar fi împiedicat mama Compson.

Aici se reliefează cu atât mai tare degradarea întregii familii. Poate că Jason este cel mai „sănătos” dintre ei: el nu a căzut în păcatul incestului nici măcar ca dorință, n-a cochetat deloc nici cu sinuciderea și are mintea completă, nu este desfrânat (mă rog, de fapt este, dar valorile sexiste și patriarhale refuză să considere lucrurile astfel). Dar este un nenorocit lipsit de considerație pentru rudele lui de sânge, indiferent de ce spune și cum se laudă. Mi-a amintit de viclenia bărbaților din cartierul napolitan din Prietena mea genială, modul acela alunecos de a vorbi cu alinturi înainte de a înjunghia pe cineva pe la spate. Asta e una din trăsăturile sale definitorii, de fapt: încercarea de a se justifica la suprafață. Consideră că banii pe care i-a furat de la nepoata sa sunt în drept ai săi. Atunci când spune că are grijă de Dilsey și familia ei și că ei nu fac nimic, încearcă să-și justifice propriul comportament infect și rasist printr-o minciună, pentru că mare lucru nu le dă și este totuși responsabil, măcar moral, pentru familia lui Dilsey care a servit-o dintotdeauna pe a lui. Și cred că se vede cruzimea lui când arde biletele gratis la circ pe care le-a obținut de la muncă, în vreme ce Luster îl imploră să i le ofere.

Este înfrânt și frustrat, nervos și adesea libidinos, iar înțelegerea mea pentru el cred că lipsește, la fel cum și empatia apare destul de greu și e mai degrabă o formă de compătimire efemeră. Până la urmă e regretabil: pentru el nu a vândut nimeni o pajiște nici ca să-și facă nuntă, nici ca să meargă la Harvard. El nu și-a primit partea de moștenire, așa că a trebuit să și-o facă singur. Iar atunci când Quentin-nepoata îi fură banii, șapte mii de dolari dintre care doar trei mii erau din cei trimiși de Caddy pentru fiica sa, e de înțeles că o ia razna și rămâne pe veci plin de remușcări. Nu poate să reclame în fapt poliției pentru că nu poate justifica banii respectivi, așa că e legat de mâini și de picioare. Chiar dacă ar găsi-o pe Quentin, n-ar putea nici să-și recupereze banii legal și ar avea și probleme cu justiția dacă ea ar spune adevărul. Totuși, acest Jason care bagă bani la bursă și lucrează la o prăvălie, care face scheme cu cecurile trimise de Caddy și falsifică acte, care umblă din femeie în femeie și se autoproclamă celibatar, e un bărbat Compson care se descurcă. Mama lui insistă că e un Bascomb și în ceea ce privește caracterul, îi dăm dreptate, pentru că seamănă cu mama sa din multe puncte de vedere și pare pus pe furtișaguri ca unchiul său Maury. Totuși, păstrează mândria asta și ideea de onoare a Compsonilor pe care o înțelegem mai bine prin citirea integrală a mini-biografiilor din apendice.

Ar fi prea mult să zicem că Jason e delulu și că el crede cu desăvârșire în ce-și îndrugă în partea a treia, drept justificări. Probabil că e mai mult decât atât, pur și simplu se plasează deasupra oricăror reglementări morale și egoul său, propriul său interes transcende orice. Ce m-a frapat, dar într-un mod cât se poate de neplăcut, e modul atât de specific în care gândește și vorbește despre nepoata sa. Un mod foarte sexualizat, de fapt, se referă foarte mult la hainele și corpul său, remarcile sale mi se pare că depășesc cu mult sexismul obișnuit și o hipersexualizează într-un fel extrem de inconfortabil, un mod în care l-ar face pe cititor să se gândească dacă nu o vede exact ca pe o femeie și nu ca pe o nepoată. M-a deranjat destul de mult și a contribuit în mod fundamental la judecata cu privire la Jason Compson. Și e bizar când îl comparăm cu un frate cu minte de trei ani și cu un frate incestuos, dar cumva tot el iese pe minus.

„și mama care-i bolnavă și cu situația pe care încerc să mi-o apăr s-o văd că n-are nici un respect pentru ce încerc să fac pentru ea decât să facă numele ei și numele meu și numele mamei de râsul târgului.” (pag. 344)

Situația, pe scurt: e rândul lui Jason să ne spună povestea de familie. Nu bea pentru că îl urmărește trauma tatălui alcoolic, nu poate să vadă apă fără să-i vină să verse, deci se face și o trimitere directă la sinuciderea fratelui său mai mare (să ne amintim că Quentin a murit prin înec). Când erau adolescenți, a urmărit-o pe Caddy și a pârât-o la maică-sa că umblă cu băieți. Când s-a măritat Caddy, lui Jason i s-a promis o slujbă la bancă. Asta nu s-a mai întâmplat, Caddy a divorțat, a fost dată afară de soț și și-a lăsat copilul din flori, se sugerează că fără nume, acasă la ei. Jason s-a hotărât să aibă grijă de acest copil (dar nu chiar, știm deja) și a împiedicat orice apropiere reală dintre mamă și fiică, a alimentat atitudinea negativă a mamei Compson pentru Caddy și i-a pus ei în cârcă acest refuz de a o mai vedea pe Quentin (cu toate că sora lui Jason știa cu certitudine că el e făptașul). A strâns banii trimiși de Caddy și nu i-a dat nimic lui Quentin. A falsificat cecurile și, după ce scotea banii de la bancă și îi ascundea la el în cameră, îi dădea mamei un cec să-l ardă – deci ea era convinsă că ei nu au luat nici un sfanț de la Caddy pentru întreținerea lui Quentin. Se poartă cu Quentin teribil, atât de rău că aceasta decide să fugă și să ia toți banii pe care îi are Jason. Habar nu are despre ce sume e vorba, dar cu siguranță intuiește că sunt banii care-i revin ei. Ia mai mult de atât și îi fură de fapt și economiile lui Jason. Dar, folosindu-te de logica lui Jason, banii ăia i se cuveneau pentru cât a suferit în casa aceea. Ne-am putea bucura pentru ea, dar nu știm mare lucru despre viitorul său, nu aflăm din apendice prea multe și e dificil de spus ce destin are o fată care fuge cu un bărbat de la circ, un anume Jack cu cravată roșie cu care, dacă ne amintim bine, am făcut cunoștință în prima parte, când Luster și Benjy căutau bănuțul ăla. În cele din urmă, Jason rămâne cu resentimentul, nu-și recuperează banii, dar aflăm din apendice că îl trimite pe Benjy la clinica pentru persoane cu dizabilitiăți de îndată ce moare mama, vinde proprietatea Compson și își vede de viața lui.

Ce mi s-a părut interesant în partea a patra este că avem niște descrieri precise ale personajelor. Poate că le-am intuit personalitățile, bunătatea sau răutatea, modul lor de a fi și alte lucruri asemenea. Aici se află confirmările sau infirmările acestor detalii. De exemplu, pe mine m-a surprins candoarea cu care este descrisă Dilsey pe care cred c-am văzut-o mai dură (cu toate că au existat multiple indicii care să vorbească despre cât de blândă era de fapt, în raport cu Benjy de pildă).

„Mai bine nu l-ai lua la biserică, mammy,” spuse Frony. „Vorbește lumea”(...)

„Și eu îi știu, știu cine-i lumea asta”, spuse Dilsey. „Niște albi buni de nimic. Ăștia vorbesc. Spun că n-ar fi destul de bun pentru biserica albilor, dar că biserica negrilor nu-i destul de bună pentru ei. (...) „Spune-le că bunului Dumnezeu nu-i pasă dacă băiatul ăsta are minte sau nu. Nu-i pasă nimănui de asta, decât la niște derbedei de albi.” (pag 428-429)

Doar că e descrisă mult mai intens și frumos decât mă așteptam și am iubit-o și mai mult în partea a patra. De asemenea, destul de teribilă este descrierea lui Benjy.

„un bărbat masiv care părea să fi fost plămădit dintr-o substanță ale cărei particule nu voiau sau nu puteau să se coaguleze una într-alta sau cu scheletul care le susținea. Pielea lui spână avea un aspect mort; hidropic parcă, se mișca cu un mers împleticit, ca un urs dresat. Părul îi era blond deschis și cu firul subțire. Îi fusese pieptănat lins în jos pe frunte, ca al copiilor din daghereotipii. Ochii îi erau limpezi, de un albastru spălăcit, dulceag, ca albăstreaua, gura cu buze groase îi atârna deschisă, lăsând să se prelingă puțină salivă.” (pag. 406)

Nu îl mai privim prin ochii lui Quentin, nici ai lui Caddy, nu îl mai privim prin compătimirea și anduranța mamei sale, nici prin grija celorlalți sau suficiența lui Jason (care-l numește Ben, poate nu chiar lipsit de afecțiune, dar văzând toată afacerea ținutului său acasă total nepragmatică). Îl vedem așa cum este văzut de necunoscuți și este extrem de dur. Și totuși, poate că partea mea preferată este descrierea lui Jason și a mamei sale.

„unul viclean și rece, cu părul castaniu cârlionțat în două bucle încăpățânate, câte una de fiecare parte a frunții, ca o caricatură de barman, și cu ochii căprui cu irișii cercuiți de negru, ca niște bile”

„cealaltă cârcotașă și rece, cu părul perfect alb și ochii umflați și pungiți și atât de întunecați încât păreau să fie numai iris sau numai pupilă” (pag. 413)

Poate c-au mai existat îndoieli cu privire la caracterele acestora, dar ele au fost complet spulberate în câteva cuvinte și mi-a plăcut cum a făcut Faulkner asta: curat și simplu, eficient. De fapt, partea a patra e total despre eficiență (într-un fel bizar și despre speranță, chiar dacă poate nu neapărat confirmată de biografiile din apendice) și partea a treia descrie o minte sănătoasă, neumbrită de anomalii fizice și mentale, o minte obișnuită, chiar dacă un tip mârșav cu diverse frustrări care se pot transforma în apucături definibile clinic. Cu toate că este mai puțin provocatoare partea lui Jason și are un rol de clarificare, e totuși destul de intensă și pentru mine este marcată de neplăcerea cunoașterii lui Jason pentru care am avut mai multe gânduri, de regulă pline de prejudecăți și nu prea pozitive. Ceea ce a făcut din mine o cititoare destul de implicată, presupun.

Mi-a plăcut destul de mult Zgomotul și furia și mi-aș dori ca nimeni să nu se apropie de ea crezând e o carte prea dificilă. Dacă vorbim despre fluxul conștiinței, am citit mai greu (îmi vine în cap Virginia Woolf, de exemplu, care mi se pare mult mai provocatoare din punctul acesta de vedere). E complicată prima parte acolo unde îl cunoaștem pe Benjy, dar nu e deloc imposibilă și cred că s-ar diminua drastic plăcerea lecturii dacă ai lua-o de la coadă la cap. În același timp, nu cred că e indicat să citești prima oară biografiile din apendice. Eu am procedat așa parțial și, din păcate, v-am sfătuit și pe voi să faceți la fel, nu știu dacă a fost atât de bine. Eu mă bucur că nu le-am citit integral și m-am mai putut bucura de niște descoperiri la final – mai mult decât atât, fără lectura prealabilă a cărții, cred că istoria familiei Compson amestecată cu istoria orașului Jackson e foarte greu de priceput și contextualizat, la fel cum poate părea bizară partea în care vorbește despre persoanele de culoare și spune că au „dăinuit” (endured, deci poate și îndurat). Descrierile lor sunt foarte scurte, iar Dilsey e doar numită. Lucrurile astea au sens doar după lectura cărții, din punctul meu de vedere.

Aici se termină și zgomotul și furia. Mulțumesc că ați citit cu mine. Aștept să citesc și gândurile voastre despre experiența acestei cărți.