Mult mai ușor de parcurs ultimele două părți :). Recunosc, mă așteptam, speram ca ultima parte să fie Caddy sau Quentin, dar mi-a trecut repede dezamăgirea.
Mi-a fost milă de Jason. Frustrat și plin de ranchiună, visceral, față de Caddy și Quentin, vinovate în egală măsură de pierderea șansei lui de obține o situație în viață, prizonier în viața lui. Misogin, rasist, plin de dispreț față de toată lumea, incapabil de un gând bun, de o vorbă bună, de iubire (nici măcar nu se gândește la o relație serioasă, cum să aducă pe cineva în casa aceea) pasiv-agresiv și sarcastic cu toată lumea. Trebuie să fie oribil să trăiască așa, orbit de ură, obligate să aibă grijă de nepoată, așteptând să moară mama, să strângă bani, să scape de responsabilități, refuzând, practic să asume responsabilitatea de bărbat al casei - doar se plânge după chipul mamei - , să nu găsească o cale să își accepte condiția și să facă ce poate mai bun din ea, cu atât mai mult cu cât are potențial de antreprenor, după cum îi spune șeful lui, cu gândul la numele mamei și al familiei. Ce povară, ce limitare îngrozitoare! Dintre toate, cel mai tare m-a atins cruzimea față de Caddy, cum o înșală și îi dă iluzia că își poate vedea bebelușul, doar ca să gonească cu trăsura prin fața ei. Am simțit satisfacție când s-a văzut păcălit/jefuit de Quentin și când am văzut-o scăpată, la fel când am întrevăzut posibilitatea de a-l vedea terfelit un pic când a urmărit-o fără succes. Iar dialogul cu șeriful m-a uns pe suflet, l-a pus la punct cu tact și fermitate.
Partea a treia l-a reabilitat și l-a înfundat deopotrivă pe tatăl Compson în ochii mei. Înduioșată de el în prima parte, nu am știut ce să cred după a doua parte. În a treia parte, faptul că se duce să o ia pe Quentin acasă după ce Caddy e dată afară de soț și insistă pe lângă mamă să o reprimească pe Caddy acasă, l-au umanizat, a demonstrat sentimentele corecte. Nu îi pot ierta, însă, slăbiciunea de a-și asculta nevasta și balivernele ei ancorate într-un creștinism prost înțeles. Ar fi trebuit să se impună și să-și aducă fiica acasă. În schimb, și-a înecat amarul în alcool și l-a urmat pe Quentin după doi ani.
Mama Compson este personajul care mi-a trezit cele mai negative emoții. Nerăbdare, exasperare, frustrare. Fiecare apariție a ei m-a făcut să-mi dau ochii peste cap și să o blestem. Este o femeie profund egoistă, nu dă nimic, dar așteaptă de la copii să trăiască pentru ea. Se lamentează și se închipuie bolnavă, îi manipulează pe toți cu moartea ei apropiată, dar nu se dă dusă, iată. Are doar cuvinte de dispreț pentru Caddy, interzice rostirea numelui ei în casă, îl învinovățește pe Quentin pentru ce i-a făcut!!, iar de Benjy doar se plânge, nu există nicio interacțiune directă cu el, niciun cuvânt, gest blând. Am crezut, în partea a doua, că îl iubește pe Jason, dar, de fapt, este vorba de un refugiu în singurul copil lipsit de păcat, neștiind sau alegând să închidă ochiii la furtul lui. Poate singura ei atitudine umană este ezitarea în a-l lăsa pe Jason să se înfigă în Quentin, de teamă să nu fie brutal cu ea. Jason de la ea a luat cruzimea, o vedem în comportamentul ei față de Dilsey.
Quentin e alt exponent al furiei în partea a treia, și ea prizonieră într-o viață lipsită de iubire, de ghidare, de comoditate, după cum o arată camera ei. Este atât de frustrată și de neputincioasă, plânge după mama ei și își dorește să nu se fi născut. Orice destin va fi mai bun decât viața în acea casă unde nu își găsea locul și doar Dilsey îi arăta grijă și afecțiune. Incredibil câtă capacitate de iubire, ce rezervor inepuizabil de blândețe și optimism are femeia asta, în condiția ei și la modul la care este tratată de mamă și Jason. Nu am citit decât în diagonală apendicele pe care mi l-ai trimis și îmi rămâne speranța că are posibilitatea să o regăsească pe Caddy.
Nu aș reciti cartea. Fără tine și primul newsletter nu aș fi citit-o deloc. Mi-a fost greu să descifrez primele pagini, dar odată începută, am parcurs-o rapid. Prima parte am citit-o dintr-un foc. A doua în două sesiuni, a treia și a patra, la fel, în două sesiuni cu totul. Nu pot să spun că mi-a plăcut, pentru că nu am simțit plăcere în lectură, plăcerea a fost. în experiența lecturii
în tandem. Foarte puține momente au fost care să-mi trezească emoții plăcute, în schimb, multă empatie. Expectativa schimburilor de păreri m-a făcut foarte atentă la ce citeam. Prima carte pe care am citit-o cu creionul și hârtia în foarte multă vreme, asta mi-a plăcut. Mulțumesc pentru experiență.
ce analiză frumoasă și complexă, îți împărtășesc total impresiile, mai puțin poate în ceea ce privește plăcerea lecturii pe care eu totuși am avut-o. Mă bucur însă că a fost un impuls inițiativa mea cu Zgomotul și furia, îți mulțumesc că te-ai alăturat :). Mama Compson a fost într-adevăr foarte frustrantă ca personaj și ai dreptate când spui că nu-și arată dragostea nici pentru Benjy și nici pentru Jason - în cazul primului e o datorie creștinească pe care o are, cred, amestecată cu rușinea de a avea un astfel de fiu (doar și zice la un moment dat că trebuie să îndure ea pentru toate păcatele lor, oricare ar fi alea), iar în cazul lui Jason e o relație de simbioză toxică. Ei doi seamănă foarte mult și cred că e un motiv de compătimire față de Jason până și asta. În ceea ce-l privește pe tatăl Compson, Jason III, căruia cred că nici nu i-am oferit suficient spațiu în fișele de lectură... Am sentimente amestecate. Iubirea lui Quentin pentru taică-su cred că mi-a marcat într-o oarecare măsură experiența, la fel și candoarea pe care i-am observat-o față de Benjy și încercarea de a o salva pe Caddy. Totuși, cade și el sub incidența personajelor masculine neputincioase, complet manipulate de femei (ca în basme, mama vitregă care își convinge soțul să-și abandoneze copiii sau să-i trateze urât, e un detaliu care mereu mă enervează).
A fost foarte fain să citim împreună, mulțumesc pentru comnetariu :D.
Mi-a placut paralela cu tatal din basme care nu e capabil sa infrunte femeia/mama vitrega si isi abandoneaza copila sau o lasa maltratata de mama vitrega. Si pe mine ma scoate din minti atata slabiciune si abdicare de la responsabilitate.
Mult mai ușor de parcurs ultimele două părți :). Recunosc, mă așteptam, speram ca ultima parte să fie Caddy sau Quentin, dar mi-a trecut repede dezamăgirea.
Mi-a fost milă de Jason. Frustrat și plin de ranchiună, visceral, față de Caddy și Quentin, vinovate în egală măsură de pierderea șansei lui de obține o situație în viață, prizonier în viața lui. Misogin, rasist, plin de dispreț față de toată lumea, incapabil de un gând bun, de o vorbă bună, de iubire (nici măcar nu se gândește la o relație serioasă, cum să aducă pe cineva în casa aceea) pasiv-agresiv și sarcastic cu toată lumea. Trebuie să fie oribil să trăiască așa, orbit de ură, obligate să aibă grijă de nepoată, așteptând să moară mama, să strângă bani, să scape de responsabilități, refuzând, practic să asume responsabilitatea de bărbat al casei - doar se plânge după chipul mamei - , să nu găsească o cale să își accepte condiția și să facă ce poate mai bun din ea, cu atât mai mult cu cât are potențial de antreprenor, după cum îi spune șeful lui, cu gândul la numele mamei și al familiei. Ce povară, ce limitare îngrozitoare! Dintre toate, cel mai tare m-a atins cruzimea față de Caddy, cum o înșală și îi dă iluzia că își poate vedea bebelușul, doar ca să gonească cu trăsura prin fața ei. Am simțit satisfacție când s-a văzut păcălit/jefuit de Quentin și când am văzut-o scăpată, la fel când am întrevăzut posibilitatea de a-l vedea terfelit un pic când a urmărit-o fără succes. Iar dialogul cu șeriful m-a uns pe suflet, l-a pus la punct cu tact și fermitate.
Partea a treia l-a reabilitat și l-a înfundat deopotrivă pe tatăl Compson în ochii mei. Înduioșată de el în prima parte, nu am știut ce să cred după a doua parte. În a treia parte, faptul că se duce să o ia pe Quentin acasă după ce Caddy e dată afară de soț și insistă pe lângă mamă să o reprimească pe Caddy acasă, l-au umanizat, a demonstrat sentimentele corecte. Nu îi pot ierta, însă, slăbiciunea de a-și asculta nevasta și balivernele ei ancorate într-un creștinism prost înțeles. Ar fi trebuit să se impună și să-și aducă fiica acasă. În schimb, și-a înecat amarul în alcool și l-a urmat pe Quentin după doi ani.
Mama Compson este personajul care mi-a trezit cele mai negative emoții. Nerăbdare, exasperare, frustrare. Fiecare apariție a ei m-a făcut să-mi dau ochii peste cap și să o blestem. Este o femeie profund egoistă, nu dă nimic, dar așteaptă de la copii să trăiască pentru ea. Se lamentează și se închipuie bolnavă, îi manipulează pe toți cu moartea ei apropiată, dar nu se dă dusă, iată. Are doar cuvinte de dispreț pentru Caddy, interzice rostirea numelui ei în casă, îl învinovățește pe Quentin pentru ce i-a făcut!!, iar de Benjy doar se plânge, nu există nicio interacțiune directă cu el, niciun cuvânt, gest blând. Am crezut, în partea a doua, că îl iubește pe Jason, dar, de fapt, este vorba de un refugiu în singurul copil lipsit de păcat, neștiind sau alegând să închidă ochiii la furtul lui. Poate singura ei atitudine umană este ezitarea în a-l lăsa pe Jason să se înfigă în Quentin, de teamă să nu fie brutal cu ea. Jason de la ea a luat cruzimea, o vedem în comportamentul ei față de Dilsey.
Quentin e alt exponent al furiei în partea a treia, și ea prizonieră într-o viață lipsită de iubire, de ghidare, de comoditate, după cum o arată camera ei. Este atât de frustrată și de neputincioasă, plânge după mama ei și își dorește să nu se fi născut. Orice destin va fi mai bun decât viața în acea casă unde nu își găsea locul și doar Dilsey îi arăta grijă și afecțiune. Incredibil câtă capacitate de iubire, ce rezervor inepuizabil de blândețe și optimism are femeia asta, în condiția ei și la modul la care este tratată de mamă și Jason. Nu am citit decât în diagonală apendicele pe care mi l-ai trimis și îmi rămâne speranța că are posibilitatea să o regăsească pe Caddy.
Nu aș reciti cartea. Fără tine și primul newsletter nu aș fi citit-o deloc. Mi-a fost greu să descifrez primele pagini, dar odată începută, am parcurs-o rapid. Prima parte am citit-o dintr-un foc. A doua în două sesiuni, a treia și a patra, la fel, în două sesiuni cu totul. Nu pot să spun că mi-a plăcut, pentru că nu am simțit plăcere în lectură, plăcerea a fost. în experiența lecturii
în tandem. Foarte puține momente au fost care să-mi trezească emoții plăcute, în schimb, multă empatie. Expectativa schimburilor de păreri m-a făcut foarte atentă la ce citeam. Prima carte pe care am citit-o cu creionul și hârtia în foarte multă vreme, asta mi-a plăcut. Mulțumesc pentru experiență.
ce analiză frumoasă și complexă, îți împărtășesc total impresiile, mai puțin poate în ceea ce privește plăcerea lecturii pe care eu totuși am avut-o. Mă bucur însă că a fost un impuls inițiativa mea cu Zgomotul și furia, îți mulțumesc că te-ai alăturat :). Mama Compson a fost într-adevăr foarte frustrantă ca personaj și ai dreptate când spui că nu-și arată dragostea nici pentru Benjy și nici pentru Jason - în cazul primului e o datorie creștinească pe care o are, cred, amestecată cu rușinea de a avea un astfel de fiu (doar și zice la un moment dat că trebuie să îndure ea pentru toate păcatele lor, oricare ar fi alea), iar în cazul lui Jason e o relație de simbioză toxică. Ei doi seamănă foarte mult și cred că e un motiv de compătimire față de Jason până și asta. În ceea ce-l privește pe tatăl Compson, Jason III, căruia cred că nici nu i-am oferit suficient spațiu în fișele de lectură... Am sentimente amestecate. Iubirea lui Quentin pentru taică-su cred că mi-a marcat într-o oarecare măsură experiența, la fel și candoarea pe care i-am observat-o față de Benjy și încercarea de a o salva pe Caddy. Totuși, cade și el sub incidența personajelor masculine neputincioase, complet manipulate de femei (ca în basme, mama vitregă care își convinge soțul să-și abandoneze copiii sau să-i trateze urât, e un detaliu care mereu mă enervează).
A fost foarte fain să citim împreună, mulțumesc pentru comnetariu :D.
Mi-a placut paralela cu tatal din basme care nu e capabil sa infrunte femeia/mama vitrega si isi abandoneaza copila sau o lasa maltratata de mama vitrega. Si pe mine ma scoate din minti atata slabiciune si abdicare de la responsabilitate.