Ce-am citit în martie (2025)

am citit, mi-a plăcut, dar m-am și chinuit un pic

Mi-am propus să citesc anumite cărți la începutul lunii (așa cum fac întotdeauna) și planul ăsta nu a mers tocmai așa cum am vrut eu, ceea ce este perfect în regulă. Am citit mai multe cărți care mi-au plăcut, dar, mai puțin tipic pentru mine, am dus la bun sfârșit și niște cărți care nu m-dau dat neapărat pe spate și una dintre ele a avut mare potențial de a mă băga în reading slump și mi-a încetinit mai mult decât mi-ar plăcea să recunosc ritmul. Ceea ce mă va face să fiu mult mai atentă și poate un pic mai dură în următoarele mele lecturi. Trec și printr-o perioadă în care am foarte puțină răbdare și atunci e cu atât mai periculos pentru mine să petrec timp cu o carte care nu-mi oferă suficient. Dat fiind că riscul e să nu mai citesc deloc, o s-o văd ca pe o formă de responsabilitate.

Luna asta v-am adus și două episoade de podcast: „Să fie poezia super puterea mea” cu Lorena Enache și „În scris nu depind de nimeni și nimic” cu Iulia Gherasim, poezie și proză scurtă. În februarie am avut discuții intense despre proză long form: „A fost o decizie imperativă de a scrie” cu Martin Kumamoto și „Caut de la fiecare carte să mă reinventez” cu Andrei Ruse. Vedem ce ne aduce aprilie – mai exact, ascultăm. :)

Să trecem prin cărțile lui martie, deci.

#roman

Zgomotul și furia, William Faulkner

În martie am citit împreună Zgomotul și furia de William Faulkner și le mulțumesc celor care mi s-au alăturat (apropos, în aprilie citim împreună Marile speranțe de Charles Dickens, pentru mine va fi o recitire). Despre Zgomotul și furia auzisem mai multe și tot evitam s-o încep. Nu știu dacă a fost bine sau nu, dar ce pot spune e că nu e deloc o carte atât de dificilă precum se spune și, deși la început am sfătuit pe toată lumea să verifice partea de apendice înainte de lectură (că așa zicea Faulkner că trebuie…), acum sunt ferm convinsă că asta e o greșeală și cartea trebuie citită tabula rasa, indiferent de ce credea autorul. Mi-a plăcut destul de mult Zgomotul și furia și am scris trei fișe de lectură extensive pe tema asta, așa că nu mai reiau (unu, doi, trei). Spun doar că dacă evitați s-o citiți pentru că vi s-a spus că e o carte foarte grea, vă rog totuși s-o citiți că nu e deloc imposibilă. Prima parte este cea mai confuză, dar dacă știi de la bun început că Benjy e acolo personaj narator și Benjy are o dizabilitate intelectuală imensă, atunci lucrurile nu mai sunt așa confuze.

Eu am citit ediția de la Art. Tradusă de Mircea Ivănescu.

Pachinko, Min Jin Lee

O carte pe care-mi doream s-o citesc de foarte multă vreme. Nu știam dacă este comercială sau nu pentru că am văzut-o la o multitudine de cititori, cu gusturi diverse, așa că nu știam ce impresie să-mi fac. În același timp, eu nu citesc recenzii amănunțite (cu detalii de plot) înainte să citesc cartea pentru că, unu, îmi dă o cheie de lectură nedorită și, doi, nu-mi place întotdeauna să știu exact ce se întâmplă. Pachinko a fost deci și o surpriză plăcută din punctul ăsta de vedere. Are toate elementele necesare unui roman senzațional, dar fără a deveni mainstream sau comercial. Mi-a plăcut stilul, mi-au plăcut personajele, dar cel mai mult poate că mi-au plăcut subiectul și modul în care autoarea a reușit să vorbească despre personajele femei și „destinul” lor – cu toate că avem de-a face de fapt (și) cu foarte multe personaje masculine. Personajul principal, Sunja, este o coreeană care ajunge în Japonia ca imigrantă alături de soțul ei și viața ei va fi cât se poate de dificilă și în același timp fundamentată pe o decizie pe care o ia ea însăși, să zicem riscantă, dar în același timp aliniată complet cu propria moralitate de neclintit. Iar această decizie va veni nu să o hăituiască, cât să definească cursul unor personaje complet legate de ea. Cartea atinge foarte bine subiectul imigrării (cum erau tratați coreenii în Japonia), subiectul credinței, dar și al sexismului, al modului în care este tratată femeia în ambele societăți (coreeană și japoneză). O face de multe ori subtil, cu o naturalețe admirabilă care îți va crea și fascinație și frustrare în același timp. Am iubit romanul lui Min Jin Lee și probabil că o să fie una din cărțile anului 2025 pentru mine. Ar merita să vorbesc mai amănunțit despre ea și sper să și reușesc.
A apărut la editura Nemira. Tradusă de Cristina Nan.

Under the Eye of the Big Bird, Hiromi Kawakami

Under the Eye of the Big Bird a ajuns pe lista lungă la International Booker Prize anul acesta (alături de Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, după cum bine știm). Aveam acest plan malefic de a citi toată lista lungă anul ăsta. Mereu am acest plan. Niciodată nu mă țin cu adevărat de el. Cred că nici anul acesta nu mă țin. Dovada vie este c-am trișat de la bun început. Pentru că am ales o carte pe care aș fi citit-o oricum, indiferent dacă ar fi apărut sau nu pe lista asta pentru că mie îmi place foarte mult cum scrie Hiromi Kawakami. Am adorat Vreme ciudată la Tokio și Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano. Două cărți pe care simt că le voi reciti la un moment dat. Nu știam că Hiromi Kawakami scrie și distopii, deși există o anumită ciudățenie în romanele sale și poate că semnale au fost întotdeauna acolo (mai ales că eu nu am citit tot ce-a scris, iar autoarea și zice la un moment dat că a fost un copil care a trăit mult în lumea sa și simte c-a fost norocoasă că adulții au lăsat-o să fantazeze suficient cât să ajungă la scris). Totuși, să zicem că a fost o distopie neașteptată pentru mine și nu am știut ce să cred în primele pagini. Nu eram convinsă, până am fost – și de acolo totul a decurs bine. Mi-a plăcut foarte mult cartea pentru că m-a făcut să mă gândesc mult la condiția umană, orice-o însemna asta (și apoi poate că e o condiție sine qua non pentru o distopie, nu-i așa?) Nu e tipul acela de distopie comercială care urmărește un cadru tradițional. E ușor experimentală, dar nu într-atât încât să fie inaccesibilă unui cititor obișnuit de distopie. Mi-a plăcut că a jonglat cu niște presupoziții pe care eu le-am întâlnit pentru prima oară în Fundația lui Asimov, dar anumite idei le-am întâlnit, surprinzător sau nu, în acest anime obscur la care pare că nu s-a uitat nimeni, Shinsekai Yori (From the New World). Trebuie să ai încredere în proces cu cartea asta, din multe puncte de vedere, dar la final cred că merită și pe mine m-a acaparat destul de mult. Cred că e o distopie reușită și pricep de ce e pe lista asta. În același timp sunt plină de admirație pentru Hiromi Kawakami, că a făcut acest salt de la romane ușor bizare, sigur, dar totuși realiste, la distopii. Ceva din Ultimii copii din Tokio de Yoko Tawada pare să fie și în cartea lui Hiromi Kawakami, o idee, o presupoziție, dar totuși prima nu m-a convins deloc, în vreme ce Under the Eye of the Big Bird și-a lăsat amprenta.

A apărut la Granta. Tradusă de Asa Yoneda. Nu știu când/dacă se va traduce la noi. Sper că da.

Amintiri din Casa morților, Dostoievski

Nu mă feresc s-o spun, dar asta a fost dezamăgirea lunii martie pentru mine. Îmi doream să citesc Amintiri din Casa morților de când am citit biografia despre Dostoievski de Henri Troyat (în ianuarie, când citeam noi în tandem Crimă și pedeapsă). Și poate că asta nu e cea mai bună biografie despre Dostoievski, dar mie mi-a plăcut destul de mult și ce a spus Troyat pe acolo despre cartea asta m-a intrigat și m-a făcut să cred că Dostoievski vorbește despre experiența sa în Siberia unde a stat 10 ani (dintre care 4 la ocnă). Sigur că așa este, e experiența lui acolo și asta se vede în reflecțiile filosofice de la început (pe care, de altfel, le-am adorat, primele 50 de pagini mi s-au părut grozave). Experiența sa reiese și din detaliile povestite... Totuși, nu mi s-a părut o carte reușită, e înțesată de chestii irelevante. Irelevante pentru noi, cu siguranță nu și pentru Dostoievski, dar nu i-a ieșit prea bine această portretizare a vieții ocnașilor într-un roman. E multă informație disparată și sunt scene specifice care cu greu reușesc să se integreze în ceva concret, merg doar separat într-un fel și scenele sunt prelungite neverosimil. Așa că se pierde nu doar esențialul, ci și interesantul. Din când în când am dat de câte o scenă scrisă foarte bine sau intensă, doar pentru a fi înăbușită de suprainformație și prelungire (contextuală, dar și ca lungime pur și simplu) fără temei. Nu pentru că nu e realitatea acolo sau orice altceva de genul acesta, ci pentru că nu reușește să contureze o poveste și să închege tot ceea ce spune. A fost chinuitor să finalizez ultimele 100 de pagini. Nu am mai putut s-o abandonez atât de late in the game. Am rămas însă cu acest sentiment de dezamăgire și a fost și o lectură periculoasă pentru că era să intru în reading-slump din cauza ei. Încă o dată o spun: există multe beneficii la a citi cărți în paralel și ăsta e unul dintre ele. Ce m-a mai deranjat la cartea asta e că deși are un personaj, în același timp nu are un personaj, el nu are o poveste, nu se întâmplă nimic – și nu, nu în sensurile bune, experimentale, în care acest lucru ar putea fi intrigant.

Eu am citit ediția de la Litera. Tradusă de Nicolae Gane.

Școala din Topeka, Ben Lerner

Cartea pe care mi-a ales-o soțul meu de citit pentru luna martie, din faimoasele rafturi de necitite pentru a degaja puțin traficul, un obicei lunar.

Poate că dacă n-aș fi citit cartea asta între Amintiri din Casa morților și Zgomotul și furia, mi-ar fi plăcut mai mult. Stilistic mi se pare foarte atrăgătoare. Are un flux al conștiinței accesibil și niște personaje foarte reușite (într-un anumit sens chiar ușor de plăcut, tocmai datorită imperfecțiunilor lor). Avem povestea lui Adam, în principiu, și a familiei sale – părinții săi sunt ambii psihoterapeuți, chiar relația lor ar putea fi pusă sub microscopul interpretativ al meseriei lor. Ea e mai celebră și cu o carieră mai de succes, mai vizibilă și deci mult mai ușor de urât și defăimat (mai ales că este femeie). Iar el trebuie să țină umbrela greu de dus a unui bărbat care, conform societății, trăiește în umbra femeii sale (vai, dar ce rușine). Și trebuie, împreună, să crească un copil-băiat care să spargă barierele patriarhale în care se țese existența lor americană. Prima parte din final mi s-a părut de asemenea excelentă și am zăbovit mai mult asupra ei pentru că acolo mi se pare că se încheagă mesajul cărții, esența acestei idei pe care vrea s-o exploreze, a masculinității fragile și a dificultății de a educa un băiat într-un spirit lipsit de sexism și patriarhat atunci când societatea îl influențează, aproape îl forțează să acceadă la normele machiste. Totuși, nu m-a atras povestea. S-au întâmplat prea puține lucruri și nu m-a ținut suficient în priză. Mi s-a părut o carte prea lungă pentru ceea ce a oferit și, din păcate, de câteva ori m-a plictisit. Nu cred că a fost nici cel mai bun moment pentru ea și regret, dar din păcate asta este experiența cu ea. Nu e deloc o carte rea și cred că ar trebui să-i dai o șansă mai ales dacă ești atras de fluxul conștiinței (aici ușor, într-o narațiune și ușor de înțeles și care se leagă foarte bine). Ca orice carte care are un flux al conștiinței de vreun fel sau altul, trebuie să ai încredere în proces și s-o iei pagină cu pagină până ți se dezvăluie toată povestea. Problema mea e că s-a întâmplat prea puțin pe partea de acțiune în carte, presupun.
A apărut la Anansi, ed. Trei. Tradusă de Andrei Covaciu.

#nonficțiune

Creierul sub influența artei, Susan Magsamen și Ivy Ross

Cartea asta e o idee mai comercială decât mi-ar fi plăcut mie, dar e totuși interesantă. Premisa de bază este deja în titlu: vrea să ne arate cât de mult este influențat și modelat creierul nostru când e sub influența artei. Dacă știam sau nu toate lucrurile astea, noi cei care intrăm într-un fel sau altul în contact cu arta, contează mai puțin – asta pentru că, dacă nu știam detaliile, le intuiam deja, am simțit-o pe propria piele. Ce mi-a plăcut e că a vorbit despre neuroplasticitatea creierului și despre aceste mici mecanisme care se pun în mișcare atunci când intrăm în contact cu arta. Cum terapiile prin artă pot duce la îmbunătățirea stării mentale, de pildă, asta fără a înlocui un tratament medicamentos. Cum arta poate fi un prilej de învățare, inclusiv ca sistem alternativ, dar și normativ, de educație. Ce nu m-a convins și motivul pentru care nu a reușit să fie o lectură atât de benefică pentru mine e faptul că a avut prea multe exemple de cazuri, prea multe conexiuni de tipul „Xulescu de la Y instituție ne-a povestit că și ne-a arătat că”. Desigur, astfel de lucruri sunt importante în cercetare și nu cred că e ceva în neregulă per se cu asta, dar problema e că m-a plictisit acest lucru și, în același timp, am foarte puțină răbdare pentru tehnicile motivaționale, fie ele și ca exercițiu stilistic. Din acest punct de vedere, cartea a fost prea comercială pentru mine și, să zicem, dezlânată, mi-aș fi dorit ceva mai închegat din punct de vedere teoretic. Dar pentru o lectură ușoară, merge și, în plus, prima parte explicativă mi se pare foarte interesantă și utilă. Iar dacă nu ești ca mine, sigur nu te vor deranja multiplele exemple. Și dacă ești interesat să afli în mod real de ce e utilă arta, cartea e pentru tine.

A apărut la Curtea Veche Publishing. Tradusă de Alina-Gabriela Rudeanu.

#proză scurtă

Zece nopți cu vise, Natsume Soseki

Îl citesc pentru prima oară în română pe Natsume Soseki. Am citit câteva romane de-ale sale traduse în engleză și e un autor care-mi place mult și care m-a introdus frumos în literatura japoneză. Aici avem o colecție de zece povestiri (foarte scurte) care, așa cum spune traducătoarea, „sunt scrise într-un stil evaziv, cultivând ambiguitatea, și sunt plasate la granița dintre fantastic și enigmatic”. Mi se pare că fiecare poveste e și un exercițiu stilistic și asta m-a cucerit într-un anumit fel. Sunt scrise simplist cu câteva artificii de limbaj specifice și perioadei și limbii japoneze (și bănuiesc că unele fraze își pierd poate din flerul poetic în traducere, cum se întâmplă cu orice limbă). Dar mi-a plăcut misterul țesut în jurul lor, tocmai această ambiguitate/evazivitate și elementul neașteptat adesea servit la final, care a închis cel mai adesea povestirile. Probabil că preferata mea este cea de-a treia povestire. Nu cred că e neapărat cea mai bună carte cu care să începi lectura lui Natsume Soseki, aș începe mai degrabă cu Kokoro (care e probabil cea mai bună carte a sa, cel puțin din ce-am citit eu) și pe care o găsiți acum și în română (tot la Alice Books). Odată ce ești familiarizat cu autorul, cred că vei găsi foarte frumoase povestirile din cartea asta.

Și volumul cred că merge mână-n mână cu Piatra de foc și alte povestiri de Kenjy Miyazawa. Ambele apărute la editura Alice Books. Traduse de Raluca Nicolae.

#poezie

Restul, Svetlana Cârstean

Mi-a plăcut enorm Restul de Svetlana Cârstean. Vă recomand și interviul la Timpul Prezent (cu Adela Greceanu) despre cartea asta pentru că o să înțelegeți și mai bine ce-a vrut să facă cu ea. E primul volum dintr-o trilogie și abia aștept să citesc și restul după Restul.

Am scris mai multe despre ea în Revista Psyche. O să apară cronica curând.

„Poezia e un rest. Ce rămâne de la masa celorlalți.

O insuficiență constantă.

O formă neașteptată de sustenabilitate sau dimpotrivă

de risipă ce trebuie combătută.” (pag. 86)

A apărut la editura Nemira.

Regatul disfuncției, Sorina Rîndașu

Un volum mult așteptat pentru mine. Am tot citit poeme de-ale Sorinei Rîndașu în reviste, antologii și mereu mi-au plăcut, așa că a fost un deliciu să citesc în sfârșit această carte. Explorează diverse întunecimi, unele cunoscute și de noi, altele complet inaccesibile, așa că în multe feluri este o carte a interiorului inconfortabilă. Fie că vorbim despre explorarea identității, a sinelui, sau despre explorarea relațiilor (și cum sunt percepute ele, trase prin filtrul personal uneori fragil, complet de subțire). Intră pe tărâmul bine cunoscut nouă al descendenței, a cine/ceea ce suntem în raport cu locul de unde am venit. Nu e o vizită ușoară sau plină de glam în Regatul disfuncției; cu toate astea, poemele te acaparează complet.

„nu sîntem singuri

cînd plasăm totul în biografie

nu sîntem singuri

cînd punem în funcțiune canalul colector.

cei ca tine comandă dischinezia.

cei ca mine o suportă.

o transformă în planetă-mamă.

o asimilează

ca pe o perfuzie.” (pag. 7)

A apărut la editura Cartier.

American Melancholy, Joyce Carol Oates

Unele poeme din cartea asta au potențialul de a-ți da daună totală. Altele, mai puțin. Aș zice că mi-a plăcut moderat ca întreg, însă a meritat cu siguranță lectura. Explorează istoria, holocaustul, statutul victimelor și adesea al femeii, ficționalizează și transpune în moduri multiple și urmărește câteva exerciții stilistice frumos de urmărit. Poemul DOCTOR HELP ME în care vorbește despre avort mi se pare incredibil de inconfortabil și necesar, la fel cum este și HATEFUGUE despre victime, holocaust și despre fenomenul teribil al bullying-ului la nivel micro și macro (e poemul meu preferat, chiar dacă e atât de greu de citit). Fie și doar pentru aceste două poeme, merită să citești cartea.

THE MERCY

So much depends

upon

forgetting much

for our

earliest

yearnings never

abandon us.

The stroke

that wipes out

memory

is another word

for mercy.” (pag. 36)

A apărut la Harper Collins Publishers.

*

Atât am citit în martie și a fost o lună interesantă.

Totuși, mi-ar plăcea ca în aprilie să fiu mai atentă la ce citesc, mai ales pentru că nu traversez o perioadă nu neapărat generoasă și simt că este riscant – se poate produce un schimb inechitabil între mine și ceea ce citesc. Sau, cine știe, poate că e timpul să iau o pauză și să fac binge la toate serialele și filmele pe care le-am ratat și amânat pentru că am, din nou, o răbdare și o atenție limitate pentru ele. În martie am luat decizia senzațională pentru mine de a mă uita la The Nanny după prea multe edits pe care le-am văzut pe Tik Tok despre serial. Înțeleg că toată lumea l-a văzut pe vremea când rula la televizor, eu l-am ratat complet atunci, eram prea ocupată să mă uit la telenovele și la anime.

E mult mai amuzant decât mă așteptam și chiar mai bun decât speram, dat fiind că aș fi crezut că o să dau peste câteva episoade mediocre care o să-mi satisfacă cheful & curiozitatea. Contrar așteptărilor mele, cred c-o să văd toate sezoanele. Și e amuzant să mă gândesc că, dacă l-aș fi văzut când eram copil, n-aș fi prins deloc glumele cu tentă sexuală (și sunt o grămadă!) De multe ori fiica mea mă întreabă de ce râd pentru că nu prinde gluma și asta mă transportă un pic la vremea când aveam și eu opt ani și nu pricepeam anumite lucruri pe care le vedeam în filme și la care părinții mei se hlizeau. Și e ceva armonios în haosul ăsta.

Cam atât. Ne citim și la finalul lui aprilie pe tema asta și între timp vă invit să parcurgem împreună Marile speranțe de Charles Dickens. Începem la 1 aprilie. Programul de lectură e deja online (acolo am anunțat și cartea lunii mai) și ne vom ține de el cât de bine putem, cu trei fișe de lectură promise.

Mulțumesc că citești toate astea. Apreciez în fiecare moment când mă pun la scris retrospectiva lunară și ești unul din motivele pentru care-mi place s-o fac. Lectură plăcută!