ce am citit în iunie (2025)

tot ce-am citit în iunie și ce cred despre cărțile astea

Prima lună de vară a fost intensă – dar nu neapărat doar în lecturi. Fiica mea a luat vacanță și, ca în fiecare an, mă întreabă de ce nu au și adulții vacanță de vară, în timp ce prietenele mele de peste hotare-mi spun că tare lungă mai e summer vacay în România. Plictiseala de 8 ani s-a instalat în primele 3 zile și ăsta e un prilej bun pentru mine de a-mi revizita amintirile: așa eram și eu când eram copil? Și cu o atenție și mai sporită asupra adultului obsedat de a face lucruri non-stop care sunt azi (dacă memoria nu-mi joacă feste, așa am fost întotdeauna). Vă scriu toate acestea din ruinele unei migrene persistente apărută ieri dimineață, pe fundal vocile dintr-un desen cu animale detective amestecat cu muzica mea pe youtube, low volume.

La Perfect Contemporan v-am adus un episod în iunie, cu Emanuela Ignățoiu-Sora: Poezia mea comunică cu trecutul. Pentru cei interesați de subiectul Manchild și noul cover de album al Sabrinei Carpenter, am scris un articol mai detaliat în subversiv.ro: „Manchild” nu e un simplu hit al verii, e un cântec care portretizează foarte bine ceea ce numim „male weaponized incompetence”.

Să trecem și la cărți. :)

Se cade să încep prin a spune că la 1 iunie m-am apucat (alături de voi, sper!) de Ulise de James Joyce. Orice cititor este încercat măcar o dată în viață de ambiția aceasta. Pe mine m-a apucat la vârsta de 32 de ani, dar într-un fel e bine. Nu știu dacă aș fi abandonat-o dacă o încercam în trecut, dar cred că trecea pe lista lecturilor nesuferite. Azi are șanse complet diferite – și să-mi placă, și s-o înțeleg mai bine, dar și să n-o ridic pe un singur piedestal indestructibil. Despre acestea, mai multe în primul newsletter despre carte care vine pe 3 iulie. Citim împreună 7 pagini pe zi din Ulise și o vom termina în septembrie. Eu citesc ambele ediții, și cea de la Humanitas Fiction (tradusă de Mircea Ivănescu), dar și pe cea publicată la Polirom (traducere nouă de Rareș Moldovan). Pe lângă acestea mai citesc și Ulysses, 732 de Mircea Mihăieș – ai ghicit, o carte despre Ulise de cam 1000 de pagini și sunt doar la pagina 130. Îmi place foarte mult și cred că va fi foarte utilă. Pe acestea nu le adaug, desigur, la teancul de iunie, vom reveni în septembrie mai mult asupra lor. Dacă te interesează programul de lectură pentru Ulise, el e disponibil oricând.

#roman (aici bag și nuvelele și microromanele)

Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde

Am citit pentru prima oară cartea asta în adolecență. E prima carte pe care am citit-o în engleză și e probabil una din cărțile mele formatoare – m-a impresionat și intrigat destul de mult la vârsta respectivă și m-am lăsat și eu sedusă destul de mult de lordul Henry (deci să zicem că îl înțelegeam mult mai bine pe Dorian în acea perioadă). Acum Harry mi s-a părut altfel, un adult cinic care se dă în lături de la orice responsabilitate și, în ciuda vorbelor sale de duh delicioase, nu m-a mai fascinat și păcălit în aceeași măsură. Am savurat totuși parcă mai bine partea filosofică a romanului și mi-a plăcut încă destul de mult. Și, cel mai important pentru mine, am reușit să păstrez intacte ambele experiențe (da, sunt mulțumită de mine, atât s-a putut, n-am rescris prima experiență și pot să fac distincție între cele două citiri). Am scris mai în detaliu despre cartea aceasta și puteți citi acolo gânduri & analize. Spoiler alert: de data asta îl recunosc mult mai vinovat pe Dorian Gray și am observat mai multe șanse prin care s-ar fi putut... restabili, să zicem, dar n-a făcut-o.

Am recitit-o în engleză, Clydesdale Classics.

Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului, Kenji Miyazawa

Cred că este cea mai cunoscută carte a lui Kenji Miyazawa – o nuvelă după care s-a făcut și o animație Ghibli cu același nume (nu am văzut-o... încă). Mi-au plăcut foarte mult începutul și finalul unde Kenji Miyazawa păstrează un ton realist. Mijlocul e compus dintr-o vălmășeală supranaturală care se dovedește a fi un vis – partea asta mi-a plăcut doar parțial și nu am reușit să pătrund atât de bine în universul mistic-interpretativ propus de Miyazawa aici. Giovanni este un băiețel care-și așteaptă tatăl – merge la școală și face o grămadă de treburi pe lângă casă. Pentru că muncește, nu poate să aibă atât de multă atenție pentru învățătură. Atunci când învățătorul îl întreabă ceva despre Calea Lactee, deși parcă știe răspunsul, nu reușește să-l articuleze de teamă să nu se râdă de el. Un coleg este întrebat același lucru și, deși sigur știa răspunsul corect, nici el nu-l dă – acest act de solidaritate îl încălzește pe Giovanni, dar și pe tine ca cititor (având în vedere ce se va întâmpla mai târziu, e un detaliu aparent nesemnificativ de care te vei lega mai târziu). E o poveste înduioșătoare care amestecă realismul pur cu supranaturalul tot pur, așa cum se întâmplă în poveștile japoneze de tipul acesta în care ambele par a fi realități complete. M-a făcut să mă gândesc un pic și la Străini de Taichi Yamada care aplică o tehnică similară, poate inspirat într-un fel de Kenji Miyazawa. Oricum, universul propus în Călătorie nocturnă pe Râul Argintat al Cerului e unul metaforic, amestecat cu ceea ce se știa despre astronomie în perioada aceea, făcând un melanj între spirite și trupuri, între superstiții și realități concrete, totul în timp ce urmărim drama personală a tânărului Giovanni care nu are prieteni și care se agață de colegul său, blând și binevoitor, Campanella.

Am mai citit de același autor și Piatra de foc și alte povestiri care mi-a plăcut ceva mai mult.

A apărut la Alice Books în traducerea din japoneză a Ralucăi Nicolae.

Casa patimii, Nélida Piñon

E a doua carte pe care o citesc de această autoare portugheză. V-am mai vorbit despre Vocile deșertului, această reinterpretare a poveștii Șeherezadei care mi-a plăcut destul de mult. Am regăsit aceeași metodă de lucru și în Casa patimii. Scrisă în fluxul conștiinței, ne propune un demers inductiv: scenă cu scenă, ajungem să pricepem mai bine ansamblul. Spune povestea erotică, înțesată de mai multe detalii picante (atât la nivel erotic, cât și la nivel sexual), a Martei, fiica unui tată suspect de implicat în viața sa, fiica unei mame care a murit după ce a născut-o. Desigur, nu e foarte greu să ne gândim la pilda din biblie. Isus se întâlnește cu surorile Marta și Maria. Cea din urmă îi ascultă pildele cu modestie, în timp ce Marta face toată treaba prin casă și apoi se plânge că Maria n-o ajută, la care Isus îi răspunde că Maria a ales mai bine. E ceva complet deranjant în povestea asta. În primul rând pentru că conturează foarte bine ideea de patriarhat cu criticile aferente: trebuie să muncești, să faci totul prin casă, dar trebuie să înțelegi că asta nu contează în marea schemă a lucrurilor, că sunt lucruri mai importante. Dar, cum să ai timp să le faci pe celelalte dacă trebuie să muncești toată ziua? Și, mai mult decât atât, cum să ieși din această sferă când toată educația și gândirea ta sunt îndreptate în direcția muncii casnice? De aceea, când Isus o ceartă pe Marta, mie mi se pare absolut ridicol. Cealaltă fațetă importantă este chiar critica Martei îndreptată împotriva Mariei: unu, că vine din gelozie; doi, că reflectă această mentalitate perpetuată dintotdeauna: femeile sunt cele mai rele unele cu altele. Totuși, Casa patimii iese din povestea biblică: Marta nu are nicio soră pe nume Maria și nu e preocupată deloc de munca casnică. Ea e preocupată de descoperirea propriului corp, e preocupată mai ales de dezvirginare și sex. Iar tatăl ei e atât de atent la asta încât, bineînțeles, trebuie să înțelegem asta ca o atracție sexuală din partea părintelui față de fiică (ceea ce, desigur, este scârbos și inconfortabil, dar autoarea nu o scrie în direcția asta, ci te lasă doar s-o gândești și s-o ghicești până spre finalul cărții). În acest sens, cartea funcționează metaforic: eliberarea sexuală a femeii și obsesia patriarhatului și a bărbaților nu atât (doar) față de corpul femeii, ci față de controlul asupra acestui corp. Marta nu poate fi controlată sau, cel puțin, așa pare. Până apare în scenă Jeronimo care o dorește și ea, în ciuda fugii și a luptei, își dorește să fie subjugată de el. Bineînțeles că și aici ne putem gândi la Sfântul Ieronim – acest preot creștin care a tradus biblia în ebraică și latină într-un limbaj accesibil pe atunci. Dar ce-am mai aflat interesant despre acest teolog e că se lăsa sedus de înclinațiile și plăcerile sexuale pentru care, cu siguranță, se căia la momentul potrivit. Așadar, acest Jeronimo este cel care ajunge s-o potolească pe Marta. Sunt multe niveluri interpretative pentru această casă a patimii și am putea-o diseca în multiple feluri. Mi s-a părut interesant demersul și, pe alocuri, m-a prins destul de tare. Totuși, sunt anumite lucruri care nu mi-au plăcut la cartea asta (inclusiv această subjugare, bineînțeles c-a fost deranjantă obsesia tatălui față de Marta, dar asta avea sens în demersul romanului, așa că nu aici e critica). M-a obosit puțin fluxul conștiinței pentru că e destul de particular și îți trebuie o atenție vădită, sunt câteva ponturi pe care trebuie să le urmărești (sau nu) și devine amețitoare. Dar m-a lăsat cu un semn de întrebare inlcusiv mesajul cărții: dacă este într-adevăr despre plăcerea femeii sau despre subjugare, cât este despre căutare/găsire/evadare/eliberare și cât este, de fapt, o poveste clasică despre femeia care se lasă pradă aceleiași narative patriarhale – cu toate „anomaliile” Martei, cu această exuberanță a ei, cu sălbăticia ei, ajunge să fie totuși tipologia femeii dorite și într-un final cucerite/subjugate. În orice caz, e o lectură interesantă care te invită la reflecție.

A apărut la editura Vellant. Tradusă din portugheză de Corina Nuțu.

#proză scurtă

De ce dorm caii în picioare și cămilele culcat?, Bedros Horasangian

Un volum de proze scurte de Bedros Horasangian – am citit anul trecut (& iubit) Sala de așteptare și abia așteptam să citesc și cartea asta. Foarte distractiv titlul care, în același timp, ar fi putut fi ceva despre nemulțumirea personajelor. Pentru că avem de-a face cu o serie de personaje care nu sunt mulțumite și nemulțumirea lor poate stârni ceva, o scânteie, un dezastru, ceva benefic, banal sau poate mortal. Indiferent de vârsta pe care o are fiecare personaj, îi suspectez pe toți de o îmbătrânire temporară. Sunt acei oameni clasici pe care-i știm cu toții, complet nemulțumiți de noua ordine a lumii și de lipsa progresului din ultimii, nu știu, 30 și ceva de ani. Lucrurile trebuie să meargă până la urmă, așa cum ne sugerează toate finalurile prozelor, indiferent de gradul definitiv pe care-l prezintă. Rămâi mereu cu impresia că, da, lumea merge mai departe și fără acest personaj – ceea ce poate denota o absență a afecțiunii autorului față de aceste personaje, dar și o anumită atitudine a cititorului. Cu alte cuvinte, citim situațiile prin care trec aceste personaje și nu suntem capabili să empatizăm cu ele individual foarte profund pentru că, într-un fel, sunt studii de caz și tipologii. Ce mi s-a părut haios să gândesc la un moment dat, parcurgându-le, e faptul că unii dintre indivizii acestei cărți, complet fără intenție și ca un efect direct al nemulțumirii și absenței unei educații potrivite (care să implice gândire critică activă), sunt votanții extremei drepte, mândri de altfel în toată esența lor.

O carte interesantă, scrisă într-un flux al conștiinței accesibil și neapărat comic pe alocuri.

A apărut la editura Cartex.

Reservoir Bitches, Dahlia de la Cerda

A fost nominalizată la Booker Prize și trebuie să-i mulțumesc special lui G. că m-a determinat s-o citesc mult mai devreme decât aș fi plănuit (poate altfel nici nu ajungeam la ea, cine știe). E o colecție de proze scurte scrise din perspectiva unor femei din Mexic. Unde cazurile de femicid nu sunt doar foarte multe, dar sunt de asemenea ignorate. Violența împotriva femeilor pare aproape uzuală în această carte, dar faptul că toate sunt scrise din perspectiva unor femei, ajută foarte mult să înțelegi furia, frustrarea, durerea, toate lucrurile negative, dar și plăcerea și dorința femeilor. Aceste femei nu sunt literate, sunt niște fete obișnuite, „basic girls” dacă vrei (ceva total lipsit de elitism/snobism, o spun în sensul pozitiv), dar contextual. Adică o basic girl este și fiica unui gangster care devine la rândul ei mare boss, dar și o fată care face un avort acasă și abia are bani să-și cumpere pastilele pentru asta. Basic girl este și femeia trans ucisă în stradă, dar și vrăjitoarea deranjată de vecina ei. Mi se pare că în sensul ăsta vine pe urmele lui Clarice Lispector care e poate printre primele care a scris și despre basic girls și nu doar despre femei ultra literate, intelectuale și preocupate doar de cultură. Fetele de aici știu popculture, știu ce e munca, discriminarea, ce pantofi și genți să poarte și le ador. Sunt femei efervescente și niște voci extrem, extrem de autentice. Iar ceea ce face și mai senzațional tot procesul e faptul că fiecare voce e diferită. Fiecare proză scurtă aduce o voce nouă cu un stil nou, chiar dacă toate au acest caracter oral, de parcă vorbesc cu tine direct și unele dintre ele repetă unele formule, tot poți distinge foarte bine personajele unele de celelalte.

Într-un fel, cartea trebuie să vină și cu acest trigger warning pentru că e o carte (și) despre femicid, despre nedreptate și despre imensa violență împotriva femeilor. Au fost câteva povestiri foarte greu de citit pentru mine (în special cea cu femeia-trans și cu tipa vi0lată care devine o creatură a nopții –da, sunt câteva care ajung să fie supranaturale, doar câteva povestiri, dar lucrurile se întâmplă foarte natural și desigur poate funcționa totul și metaforic). Cartea asta e într-un fel și o mare revendicare tocmai pentru că aduce aceste voci foarte vii și funcționează, pentru mine, și ca o critică directă împotriva femicidului. E o carte foarte puternică și vie și sper mult de tot să se traducă și la noi.

Mi-a plăcut foarte mult – și cum a fost scrisă, dar și cum a explorat acest subiect atât de inconfortabil și de urgent astăzi. Am simțit că a dat o voce tuturor femeilor care n-au putut vorbi și am adorat-o pe Dahlia de la Cerda pentru asta. Chiar dacă mi-a fost greu să parcurg violențele din unele proze. 13 la număr, 13 femei mexicane care ne povestesc niște orori indiscutabile în mijlocul unor vieți cât se poate de obișnuite, într-un mediu violent unde totuși viața trebuie să se desfășoare. Cartea mi-a amintit într-un fel de volume ca Ce-am pierdut în foc (Mariana Enriquez), Corpul ei și alte desfătări (Carmen Maria Machado) și Păsări în gură (Samanta Schweblin).

Eu am citit-o în engleză, tradusă din spaniolă de Heather Cleary și Julia Sanches.

#nonficțiune

Scrisoare pentru un copil niciodată născut, Oriana Fallaci

Una din lecturile mele preferate din iunie și, alături de Reservoir Bitches, una din cărțile care aproape m-au făcut să plâng. Oriana Fallaci îi scrie copilului său niciodată născut – pe care, la momentul începerii acestor însemnări, îl purta în pântecele ei. Citind această carte pot să înțeleg cu atât mai bine de ce a luptat împotriva avortului. Nu mă înțelege greșit, sunt absolut pro-choice și cred că femeile trebuie să decidă cu privire la corpul lor. Cred, în același sens, că viețile sunt extrem, extrem de prețioase și nu trebuie să fim inconștienți atunci când le aducem în această lume fără sens, violentă și plină de suferință, pe lângă plăcerile aferente. De aceea trebuie să existe educație sexuală și metode contraceptive extrem de accesibile pentru toată lumea, în special pentru sectoarele nefavorizate. Cu alte cuvinte: să prevenim pe cât posibil prin educație și metode contraceptive, prin combaterea activă a violenței sexuale, tragicul moment care trebuie să fie decizia unui avort. Așadar, Oriana Fallaci, care este o mare promotoare a vieții, a lui fiind și a lui făcând, este forțată să-i scrie acestui copil și lucruri mai puțin frumoase. Despre rolurile pe care femeile și bărbații le duc în societate, despre bine și rău, despre dreptate și nedreptate, despre violență și neputința evadării ei uneori. Dar și despre libertate și independență – de îndată ce o femeie rămâne însărcinată, viața ei pare că se schimbă complet. Devine nu doar un „rezervor” pentru acest copil, dar toată viața ei trebuie să decurgă luând în calcul și acest aspect. Este legată de mâini și de picioare uneori – asta pentru că societatea nu face nimic pentru a o ajuta și face totul pentru a lupta împotriva ei. Asta pentru că societatea e gata oricând să o subjuge și să o reducă la rolul de mamă sau de incubator (ceea ce vedem extrem de tragic în cazul Adrianei Smith, femeia moartă care a fost folosită pe post de incubator pentru copilul ei; a fost ținută în viață de aparate și, când era evident că trupul ei începuse să se descompună, au scos copilul de urgență înainte de termen). Atât valorează corpul Adrianei Smith când există legiferare antiavort, când realitatea se transformă într-o distopie absurdă, iar Oriana Fallaci ar fi avut, cred eu, multe de spus despre asta.
În Scrisoare pentru un copil niciodată născut avem șansa să înțelegem mult mai bine ce înseamnă o sarcină pentru o femeie care muncește (dorindu-și acest copil) și care vrea să fie o parte activă din această lume. Avem șansa să observăm criticile celorlalți și judecata gratuită a fiecărui individ (pozitivă sau negativă) și ușurătatea cu care se vorbește, se critică și se ia la bani mărunți corpul femeii și deciziile sale cu privire la acest corp. Este și o scrisoare absolut înduioșătoare care m-a terminat în multe pagini (ca mamă, bineînțeles, dar pur și simpu și ca femeie). Mi s-a părut, ca de obicei, eficientă și emoționantă în scrisul ei, iar părțile în care îi vorbește despre rolurile femeilor versus rolurile bărbaților în societate sunt foarte bine echilibrate (pentru că, da, vorbește inclusiv și despre nedreptățile sociale făcute băieților și despre masculinitatea asta fragilă pe care le-o cultivă patriarhatul). Oriana Fallaci vorbește mult despre capcanele sociale și patriarhale în care trăim cu toții, despre libertate și egalitate (și absența lor, mai degrabă), despre natura lucrurilor și diferența dintre săraci și cei bogați (cu o aplicabilitate personală pe care, aceia dintre noi care nu s-au născut în puf, o vor înțelege extraordinar de bine).

E o carte foarte scurtă, dar extrem de intensă și va rămâne cu mine multă vreme de aici încolo. Nu mă voi sătura s-o recomand.

„Apoi, va trebui să te zbați să explici că păcatul nu s-a născut în ziua în care Eva a cules mărul, ci în ziua aceea s-a născut o virtute splendidă, numită nesupunere.” (15)

„Inima și creierul nu au sex. Și nici comportamentul. (...) Lașitatea e o bestie ce stă mereu la pândă.” (17)

„Egalitatea, copile, există numai unde stai tu, ca și libertatea. În ou, doar acolo suntem toți egali. Dar oare chiar e cazul ca tu să vii să cunoști astfel de nedreptăți, tu, care trăiești acolo fără să fii sclavul nimănui?” (57)

„Îți spuneam că să te naști merită întotdeauna, având în vedere că alternativa e vidul și tăcerea. Dar e drept să fie așa, copile?” (63)

A apărut la editura Lebăda Neagră, tradusă din italiană de Nicoleta Dabija.

#poezie

scrisoare de restituire, Andreea Catrina

În sfârșit vă pot vorbi despre cartea aceasta. Am fost foarte bucuroasă încă de când am citit-o pentru prima oară, atunci când o pregăteam de publicare și sper mult s-o descoperiți și voi. Este o carte care explorează identitatea, biografia personală, maternitatea, faptul de a fi femeie în această lume așa cum este ea, e un manual al restituirii (cum spune Andrei Dosa pe copertă), o carte care se întreabă retoric cât e OK să vorbești despre anumite lucruri în poezie, cum să vorbești despre probleme personale în mijlocul dezastrului colectiv (cum ne atrage atenția și Olga Ștefan pe coperta 4) și o poveste din care majoritatea dintre noi vor avea ceva de extras. Pentru că toți am trecut prin relații, fie ele amoroase sau de familie. Este, de asemenea, un volum care vorbește direct despre dorința femeilor, o chestionează și o aduce în prim plan.

Andreea, ești femeie:

Femeile nu trăiesc pentru dorință

femeile nu trăiesc din dorință

femeile nu trăiesc dintr-o dorință

femeile nu trăiesc din dorința

care nu este a lor

femeile nu trăiesc pentru ele

femeile nu trăiesc în mințile altor femei

decît dacă mințile sînt pline de ură

femeile nu trăiesc și e mai bine așa

Andreea, ești fata lor,

fii cuminte (10)

A apărut la editura Cartex în colecția Amaterasu pe care o coordonez.

Ate, o educație, Olga Ștefan

Mult așteptatul volum de Olga Ștefan – cel puțin pentru mine. Abia așteptam cartea asta și mi-a plăcut foarte mult. De altfel, e deja cunoscută obsesia mea pentru poezia Olgăi Ștefan despre care v-am vorbit în multiple rânduri. Îmi place stilul ei sofisticat, adesea interogativ și analitic, iar în cartea asta mi se pare c-am surprins o notă mai personală decât în altele, poate ușor biografică și cred că e în pericol de a fi preferata mea. E greu când competiția e Resursa, Saturn, zeul și Charles Dickens, dar ne descurcăm. Explorează în cartea asta viața de profesor/oară, a relațiilor și a vieții femeii (uneori seducătoare față de sine, alteori față de societate), supraviețuirea versus performanța, un monolog intens care nu se dezice deloc de experiența unei educații primite și trăite în Europa de Est.

Educația mea chiar e o formă de traumă

instituționalizată, pot citi fără să mă bâlbâi,

reacționez la imn și la portretele vorace (14)

Istoria e memorie volatilă;

oricât de plină de tăieturi, hârtia confirmă

scrierea stas: în cele mai „sigure”

țări ale Europei Centrale

aveau obligația să ne apere

până la anihilare. (22)

Priveam feminin, iar

privirile feminine

erau încărcate fatalist, uranian: vocile („lirice”) și șoldurile

au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul (51)

A apărut la editura Art într-o nouă colecție de poezie contemporană coordonată de poetul Mihok Tamas. E prima carte pe care o citesc în colecție și e o carte de vizită excelentă.

Poezia cântă tehnic printre platani, adăposturi/acceptare/alteritate, coord. Carmen Florea

O foarte bine primită antologie de poezie queer: adună o multitudine de voci din spațiul românesc contemporan. Pe unele dintre ele le-am mai citit și m-am bucurat să le reîntâlnesc, pe altele le-am descoperit grație acestei antologii coordonate de Carmen Florea. Mă bucură întregul proiect al cărții, dar este de asemenea interesantă și diversă și cred că o lectură foarte bună de început în direcția aceasta. Mi-au plăcut în special poemele lui David Cuzino, Robert Trașcu, Claudiu Țăruș, vic și Irene Ioniță, dar fiecare dintre ei/ele au avut ceva de oferit și eu am fost câștigată să-i explorez.

A apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția ARCANE (sub poetul Andrei Zbîrnea), volum coordonat de Carmen Florea.

#cărți pentru copii

Cu fiica mea în ultima vreme (și nu prea mai știu ce a fost doar în iunie) am citit mai multe. Îi citesc la culcare câte un capitol, două, pe lângă ce exersează ea singură:

• o a doua carte de Hannah Gold: Ultimul urs polar. Am citit mai întâi Balena dispărută care ne-a plăcut mult și a fost prima carte cu conținut atât de matur pe care i-am citit-o (spune povestea unui băiețel care pleacă să stea la bunica cu care nu are nicio relație cât mama lui merge la spital să se facă bine, unde să se facă bine înseamnă să se trateze de depresie. Acolo va avea un quest nou neașteptat, să salveze o balenă pe care o cunoscuse și mama lui în copilărie). A doua carte pe care o citim este Ultimul urs polar spune povestea unei fetițe care merge la o stație meteorologică aproape de Polul Nord cu tatăl ei (care va lucra acolo). În aceste 6 luni aceasta se împrietenește cu… un urs, singura altă ființă pe acea insulă alături de ei. E o poveste înduioșătoare care rămâne totuși realistă, chiar și cu acest setting destul de incredibil. Ambele cărți explorează criza climatică și personaje empatice care vor să facă o schimbare. Le-am iubit pe ambele, merg cam e la 9 ani. Au apărut la Editura Paralela 45.

• În țara vacilor fericite, Ana Maria Sandu - o vacă și o muscă pleacă într-o călătorie, vai, cât ne-a distrat. E scurtă și tare haioasă. Deși e marketată ca mergând de la 8 ani, eu cred că merge cam de la 4 ani și e foarte bună și pentru exercițiul citirii (scris mare, lucruri relativ necomplicate). A apărut la Editura Frontiera.

• Olguța și un bunic de milioane, Alex Moldovan - în sfârșit facem și noi cunoștință cu Olguța după Dani G. și Băiețelul care se putea mușca de nas. Suntem deja niște fane declarate ale cărților lui Alex Moldovan, clar. Olguța a fost senzațională și am parcurs capitolele cu mult interes. E vorba despre o fată foarte deșteaptă care are un bunic cu milioane, ușor interlop aparent, foarte periculos și care vrea s-o… răpească? Ceeee? E plină de mister și intrigi, cum deja ne-a obișnuit din Dani G. pe care-am citit-o tot de curând. Ne-am distrat și am iubit-o pe Olguța, așa că vom mai citi clar și alte cărți din universul ăsta. Să zicem că merge cam de la 8-9 ani, dar e foarte complexă (Olguța are 12 ani) așa că merge până târzior, indiferent când o începeți. Unele lucruri sunt mai elaborate, deci nu cred că ar fi distractivă până la măcar 8 ani. Depinde și de nivelul de lectură al copilului. A apărut la editura Arthur.

• chiar acum citim o carte care se potrivește cu Ulise pentru că e vorba despre Fionn și ceata lui, Fianna de Ronan Moore, acest războinic Fionn legendar și prietenii lui războinici din niște legende irlandeze care vor să protejeze Tara de Marele Druid malefic Tadg și dușmanul lor Goll. E destul de elaborată și complexă, deci merge de la 9-10 ani, aș zice. Revenim în iulie asupra ei. A apărut la Editura Paralela 45 și cred că e a doua carte dintr-o serie, noi pe prima n-am citit-o. Încă.

*

Atât luna asta. Continui cu Ulise (la dublu, cu ambiția mea aproape absurdă de a citi ambele traduceri) și cartea lui Mircea Mihăeiș despre Ulise. Toate acestea îmi mănâncă destul de mult timp, așa că probabil în iulie și august voi citi cărți mai scurte pe lângă – probabil. În iulie v-am propus deja să citim Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu (începem azi, deci ești la timp dacă vrei să citești alături de noi).

Ca de obicei, sunt curioasă ce-ați citit și voi și vă doresc lectură plăcută. :)

Poți vedea aici ce am citit în mai.

Și poți în continuare să explorezi ce-am citit în aprilie.