Ce-am citit în aprilie (2025)

retrospectiva lunară: tot ce-am citit și diverse impresii

Încă o lună de citit. În tot haosul din zilele noastre, am început aproape să număr lunile în funcție de cărțile pe care le citesc. Nu știu sincer dacă m-am afundat de bună voie și nesilită de nimeni aici pentru că mi se demonstrează încă o dată cât de puternică e literatura când nici nu știi că ai nevoie de ea. Auzim des că literatura te salvează (Gelu Diaconu: Literatura e un loc în care mă simt în siguranță și Lena Chilari: Poezia mi-a salvat viața, au spus-o precis când am vorbit cu ei la podcast și i-am înțeles bine atunci). Citirile lunare pe substack, această încăpățânare cu care mă țin de lecturile mele, lucrurile astea mă ajută să fac față ritualurilor zilnice și acestei neputințe pe care o resimțim continuu din pricina schimbărilor pe care nu le putem controla. Cu alegerile care bat la ușă (apropos, sper că mergi la vot!) și cu toată această furie pe care trebuie c-o simțim cu toții într-o măsură sau alta, constantă și sigură rămâne lectura. Și știu că o să spui, păi, fenomenul e nișat! Dar și viața mea este nișată. Așa că funcționează.

Acestea fiind spuse, hai să vă arăt ce am citit în aprilie. M-am ținut (oarecum) de ce mi-am propus, dar am mai adăugat niște titluri neașteptate, mai ales că nu-mi făcusem o listă prea lungă de data aceasta. Am început luna cu mai puțin chef de citit, dar m-am redresat totuși și ajută în continuare organizarea. O să spui, dar te contrazici! Ai zis că literatura te salvează! Da, dar n-o face chiar de una singură, mai întâi trebuie să citesc și uneori tentațiile sunt mari (a se citi scroll mindless pe telefon, ești mult mai capabil să cazi în această capcană când în lume e haos) și, deci, mă simt mereu mai câștigată când îmi exersez suficient voința cât să fiu responsabilă și să nu-mi arunc tot timpul liber și creierul pe fereastră (sau pe TikTok; cu toate că, bineînțeles, stau și acolo destul de mult).

Luna asta am avut doar un episod de podcast, dar e complex și foarte intens, despre poezie în diversele sale forme: Alex Higyed: Înțeleg lumea din jur prin poezie.

#roman

Marile speranțe, Charles Dickens

Am recitit pentru prima oară Marile speranțe de Charles Dickens și a fost o experiență minunată. Am înțeles foarte bine de ce mi-a plăcut atât de mult cartea asta când am citit-o în adolescență și de ce a fost una din lecturile mele formatoare. Am scris deja destul de extensiv despre asta (3 fișe de lectură: vol. 1, vol. 2, vol. 3). Am citit-o împreună cu cine a vrut să mi se alăture, cu un program bine organizat pe substack. Facem aceste lecturi în tandem din ianuarie și continuăm. În mai vom citi Marea, marea de Iris Murdoch (vezi programul de lectură).

În orice caz, a fost grozavă (re)întâlnirea cu Pip și cu Dickens pe care vreau să-l mai citesc. Am de gând să trec și prin David Copperfield, Oliver Twist și, preferata lui Nabokov, Casa umbrelor (despre care are un curs pe care-l găsiți în Cursuri de literatură publicată la Vellant). Încă nu știu în ce ordine le voi explora.

Am citit-o în engleză, într-o ediție veche de la Oxford World’s Classics.

James, Percival Everett

Romanul a luat National Book Award și a fost finalist la Premiul Booker în 2024 – voiam să-l citesc încă de când l-am văzut pe listă și mă bucur că s-a tradus și la noi. Cred că e o traducere foarte bună, de altfel. Cartea mi-a dat un pic daună. Este o repovestire/reimaginare a lui Huckleberry Finn, dar din perspectiva lui Jim/James, a sclavului. Dacă ar fi bine să citești mai întâi Huckleberry Finn? Da și nu. Nu cred că e absolut necesar, dar ar fi totuși bine ca, dacă nu știi deloc povestea, să citești un rezumat (sau un Wikipedia) pentru a te familiariza cu povestea și a înțelege un pic mai bine demersul lui Percival Everett. Cartea aceasta cred că poate fi lesne privită ca o revendicare și eu una sunt foarte bucuroasă c-a fost scrisă, cu toate că nu-i neapărat o carte ușor de citit: pentru că vorbește despre sclavie, despre îngrădirea libertății primare și tratamentul injust, inuman aplicat unor alte ființe umane, tratate ca fiind reduse mental doar din pricina culorii pielii. Dacă asta îți dă un gol în stomac, eu cred că e bine, pentru că te forțează să te gândești la actul robiei și, de ce nu, și la sentimentul de vinovăție care ține de generații actuale/viitoare și care, în unele cazuri, poate ar fi bine să apară.

Ce mi s-a părut foarte nimerit este modul în care autorul a păstrat un limbaj arhaic și specific persoanelor de culoare aflate în sclavie – un limbaj gramatical incorect și nerafinat, un mod greșit de a vorbi, specific și așteptat. Cu alte cuvinte, persoanele de culoare erau identificate și prin acest limbaj și o ieșire din norma acestui limbaj era și ea predispusă pedepsei, corporale sau de altă natură. Cu alte cuvinte, era și o marcă distinctivă a „imbecilității” (mi-e absolut greu să scriu rândurile astea). Iar Percival Everett a făcut o treabă excelentă ca prozator păstrând detaliul acesta care intră într-un contrast formidabil cu modul în care se exprimă James atunci când se aproprie de libertate, după ce evadează, chiar și când trece prin cele mai dificile lucruri (de exemplu, când este cumpărat de la un alb de către alt alb pentru a face parte dintr-o trupă de bărbați care cântau și-și colorau pielea în negru, măscărindu-se și prefăcându-se în fața publicului că sunt niște sclavi de culoare, automat „prostănaci”. E oribil...) Când nu e în prezența albilor, James vorbește nu doar corect, ci inteligent și e ceva și vindecător și sufocant în a-i urmări luciditatea gândurilor. Mi-a plăcut enorm cartea asta și cum a jonglat cu simbolurile, a fost devastatoare din multe puncte de vedere (de exemplu, abuzurile exacte, modul prea ușor în care albii violau femei de culoare fără nicio repercusiune, cu regularitate scârboasă și cu aparența unui drept nejustificat, josnic, mi-a venit să vomit la una din scenele astea). E una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în aprilie și simt c-ar trebui să-i dați o șansă nu doar pentru că e o carte reușită, cu toate că dificil de citit, ci pentru că funcționează, cum am spus, ca o revendicare, ca un testament necesar.

A apărut la editura Litera, tradusă de Bogdan Perdivară

Creation Lake, Rachel Kushner

Am mai citit de aceeași autoare și Aruncătorii de flăcări (apărută la Vellant) care mi-a plăcut enorm și la care mă gândesc din când în când. Creation Lake n-a fost tradusă la noi, cel puțin nu încă, și a fost pe lista scurtă a Premiului Booker în 2024 (deci e colegă cu James, cum s-ar spune). Am niște sentimente amestecate în legătură cu această carte. Nu sunt foarte sigură că mi-a plăcut atât de mult, dar datorită ei am reușit să scriu la rândul meu o proză scurtă, deci îi sunt totuși recunoscătoare. Cred că nu m-a convins atât de tare demersul cărții, narațiunea nu s-a legat atât de bine pentru mine și cred că de multe ori mi-aș fi dorit să fie mai convingătoare în detalii și desfășurare. Ce mi-a plăcut a fost stilul efervescent, crud și personajul feminin narator. Saddie Smith este o americană de vreo treizeci și cinci de ani care e agent secret, dar nu un agent secret care face lucruri bune neapărat, ci un agent secret care face ceea ce este plătită să întreprindă. De data aceasta trebuie să se infiltreze într-o comunitate de activiști radicali care țin seama de predicile unui anume Bruno Lacombe care refuză civilizația și locuiește într-o peșteră ca Neanderthal. De fapt, de aici și titlul, Creation Lake. Avem de-a face cu niște presupoziții eco-radicale, cum că civilizația distruge esența și trebuie să ne întoarcem la viața noastră inițială, pur biologică, tribală, cu împărțirea rolurilor în funcție de posibilități, o trăire cât mai „organică”. Deci e mai ușor ca femeile să crească copii și să facă mâncare, iar bărbații să facă munci vizite, ce alegere când e vorba de nevoi primare... O comunitate restrânsă, aberantă și radicală care face distincția dintre Neanderthal și Homo Sapiens într-un mod aproape reglementat, particular, nu complet ca evoluție, ci ca separație. Saddie Smith ne arată ce cred acești oameni în timp ce încearcă să-și ducă la bun sfârșit misiunea și să se infiltreze în mediul lor, fiind ea însăși din ce în ce mai fascinantă de precursorul acestei mișcări, acest Bruno Lacombe care a trăit o traumă profundă (uciderea accidentală a propriei fiice cu un tractor). E cumplită ipostaza, desigur. La nivel de idei, cartea mi se pare foarte interesantă, dar mărturisesc că nu m-am înțeles prea bine cu ea, mai ales că Aruncătorii de flăcări mi s-a părut genială.

Aș vrea totuși să mai citesc și altceva de Rachel Kushner. Poate Clubul Mars Room.

Ediția mea e apărută la Penguin Random House UK.

Elizabeth Finch, Julian Barnes

Aveam de ceva timp cartea asta în bibliotecă și nu știu dacă ajungeam prea repede la ea. Din ce-am citit de Julian Barnes, cel mai mult mi-a plăcut Sentimentul unui sfârșit și Papagalul lui Flaubert. În general îmi place mult cum scrie, iar cartea asta mi-a ales-o soțul meu din rafturile mele de necitite, așa cum facem în fiecare lună de aproape un an deja. Prima parte mi-a plăcut destul de mult: e misterioasă și te interesează să afli cine este această Elizabeth Finch și ce-o face atât de specială, de ce este personajul nostru, un bărbat matur, atât de obsedat de ea. I-a fost student la niște cursuri pentru adulți de cultură și literatură, aflăm repede. Și cred că dac-o ținea tot așa, mi-ar fi plăcut mult cartea, însă următoarele două părți mai mult m-au plictisit. A doua parte este un fel de eseu scris de personaj din ipostaza de student, un eseu pe care nu l-a putut scrie la termen și o face după moartea lui Elizabeth Finch și scrie despre Iulian Apostatu, ultimul împărat roman păgân. Ce e intrigantă e perspectiva reflexivă: dacă lucrurile s-au fi desfășurat altfel (i.e. fără influența Creștinismului), atunci și istoria noastră (în special Evul Mediu) ar fi arătat complet altfel. Problema cu partea asta e că tot ce-a scris aici putea fi rezumat în cinci pagini. Pe mine m-a plictisit, iar a treia parte mi se pare pur și simplu trasă de păr, o reîncercare de aducere în spațiul inițial al primei părți, dar efortul este destul de slab. Stilistic nu m-a convins acest mod de a împărți romanul și totul s-a sfârșit prin a considera tot demersul neconvingător. Prima parte mi-a plăcut deci enorm, următoarele două nu m-au convins. Mi se întâmplă așa cu Barnes, unele cărți ale sale îmi plac la nebunie, altele pur și simplu nu fac click.

A apărut la editura Nemira, tradusă de Radu Paraschivescu.

Cămașa roșie, Dan Ivan

A fost o surpriză foarte faină pentru mine cartea asta. Poate pentru că nu m-am dus la ea cu așteptări anume – o văzusem la mai mulți cititori, în special pe Instagram; eram destul de curioasă. Davide este un italian bogat care se trezește la închisoare, aruncat acolo dintr-o amintire a unui accident de călărie din copilărie (mi-a plăcut introducerea asta în poveste, foarte direct, dar în același timp vag și confuz pentru că nu știi despre ce e vorba și asta îți sporește interesul). O să aflăm curând că Davide a fost băgat la pușcărie din interese cât se poate de practice, anume pentru că un anume individ dorește să obțină de la el niște sculpturi importante, Capul de copil și Repaosul lui Brâncuși, pe care acesta nici nu-și amintește unde le-a ascuns. Pentru că este maniac-depresiv și ăsta va fi de fapt firul roșu al poveștii, dacă îl urmărești cu atenție. E un roman destul de intens, un pic într-un stil mozaic: avem diverse alternări narative de stil și spațiu, ba narațiune la persoana a III-a, ba la persoana I sub formă de jurnal sau scrisoare. Mi-a plăcut cartea destul de mult, și cum a fost scrisă, dar și povestea. Ce i-aș reproșa ar fi poate faptul că pe alocuri are un stil ușor artificial, bătrânesc, când vine vorba despre unele personaje – dar care se poate explica prin natura personajelor și prin ârsta lor, deci nu m-a deranjat în mod real când am pus în perspectivă. Celălalt lucru este că nu mi se pare suficient de închegat finalul – care are niște elemente foarte bune. L-am găsit prea scurt, prea abrupt și neconvingător. Aș fi vrut mai multe și de la ideea blestemului de familie (mai ales că mi s-a părut foarte reușită și captivantă istoria de familie.

A apărut la editura Letras.

#proză scurtă

Teoria lucrului bine făcut, Veronica Stănică

Cât de tare mi-a plăcut cartea asta de proză scurtă! Mă așteptam, de altfel, n-o să vă mint. Pentru că o mai citisem pe Veronica Stănică și cu alte ocazii, când am participat la ceva ateliere de scriere creativă la Mornin’ Poets. Prozele Veronicăi Stănică sunt marcate de o blândețe înșelătoare: are un stil cald, care te apropie, dar dezvăluirile nu sunt deloc simpatice și dulci, nici măcar inconfortabile, ci cu adevărat macabre pe alocuri. Are un umor negru foarte bine plasat (și, din multe puncte de vedere, satisfăcător). Un stil ușor jucăuș, pe alocuri copilăros, aparent gingaș, care ascunde ceva sinistru neașteptat, uneori brusc, alteori subtil. Explorează diverse relații umane cu anumite accente particulare care funcționează și ca mecanisme de construcție și dezvăluire a scenariilor dezagreabile. Finalurile sunt abrupte, tăiate și, deci, te invită la reflexie și participare.

Foarte iscusite mi s-au părut prozele, atent bibilite și muncite, e o carte de debut extrem de reușită și am iubit-o. Ador și titlul pe care l-a ales care este și titlul uneia dintre proze. Se potrivește foarte bine cu cartea.

A apărut la editura Litera.

#nonficțiune

Interviu cu puterea, Oriana Fallaci

Mi-a plăcut enorm carte asta. E o carte de interviuri cu diverse personalități politice importante (desfășurate între 1970 și 1982). Oriana Fallaci a vorbit cu Khomeini, Gaddafi, Robert Kennedy, Dalai Lama, Sandro Pertini și alții despre diversele probleme politice ale vremii, dar și despre putere și umanitate (mă rog, în ceea ce-o privește pe cea din urmă, tocmai pentru a-i arăta absența în unele acte). Primele două părț sunt narative și acoperă interviurile cu Khomeini (Iran, cel cu revoluția islamică din 1979 despre care unii, printre care și eu, ar spune că a dus la declinul și chiar prăbușirea libertății femeilor, a fost reintrodus chadorul obligatoriu și alte lucruri menite să îngrădească mișcarea, gândirea și existența femeilor de care se bucuraseră de la 1930 încolo) și Gaddafi (Libia).

Oriana Fallaci scrie reflexiv despre putere în primele două capitole. E o introducere foarte bună pentru că îți oferă o perspectivă puternică asupra demersului jurnalistei și pune o întrebare pe care unii o vom considera esențială: se schimbă oamenii fundamental din cauza puterii? Are aceasta forța necesară de a modifica ceva din natura umană sau natura umană conține această posibilitate?Toți oamenii, de altfel obișnuiți, se schimbă radical atunci când pun mâna pe o cantitate considerabilă de putere? Cum devine un om dictator? Și... Oricine, în locul acestor dictatori, ar fi devenit la rândul lor dictatori, dacă li s-ar fi oferit șansa? Există ceva intrinsec în natura umană care ne face pasibili de dictatură când ne cade puterea absolută în mâini? Interviurile cu Khomeini și Gaddafi sunt în special puternice pentru că avem și gândurile ei pe margine, plus diversele întâmplări care au însoțit-o înainte și după interviurile propriu zise pe care nu le-a obținut cu ușurință – unele dintre ele sunt de un comic aproape aberant, desigur intenționat, pentru a sublinia absurdul situației. Oriana Fallaci a criticat, se pare, destul de mult societățile islamice, subliniind constant limitarea îngrijorătoare a chadorului (ca simbol al îngrădirii libertății femeilor). Am observat asta și în Sexul inutil, un fel de jurnal de călătorie în care încearcă să vorbească cu femei din culturi foarte diferite. E critică în special față de societățile islamice, dar și față de societăți care promovează sexismul și misoginismul în forme explicabile (de aceea cred că a fost atât de judicioasă cu japonezele, de pildă). Deși Sexul inutil nu m-a impresionat atât de tare și presupun că m-a surprins acolo derâderea cu care descrie progresul (când deplânge faptul că femeile spălau din greu de mână înainte și îndurau), totuși am ajuns să înțeleg mult mai bine cartea aceea după Interviu cu puterea.

M-a impresionat mintea Orianei Fallaci, claritatea ei și modul atât de prielnic prin care a știut să se exprime: desigur, jurnalistic, desigur, mainstream, marcat de propriile înclinații. E mai caldă și mai puțin agresivă cu unii politicieni (și nu doar italieni, deși aici se vede o căldură evidentă). Este și ea supusă propriilor prejudecăți, dar întrebările ei sunt inconfortabile, edificatoare, verosimile și extrem de particulare, denotând o înțelegere (geo)politică fină. Sunt multe lucruri care cu siguranță mi-au scăpat în cartea asta, dar mi-a plăcut mult s-o citesc și poate că e înfricoșător că unele lucruri sunt foarte pertinente și astăzi, chiar actuale. Chiar și în ceea ce privește conflictul dintre Israel și Palestina, ca rădăcină conflictuală și nu numai. Chiar și în ceea ce privește invazia Rusiei asupra Ucrainei, chit că aici se vorbește despre natura Uniunii Sovietice pe care, noi cei din viitor, i-o putem confirma Orianei Fallaci. Mi se pare o lectură foarte potrivită în zilele astea în care haosul global ne ia cu asalt.

Aș mai face o precizare: interviul cu Rashida Abedi (o palestiniană cunoscută pentru detonarea unei bombe într-un supermarket, cu intenția vădită de a ucide israelieni) este de fapt Rasmea Odeh, cunoscută totuși sub acel pseudonim de presa italiană, dar necunoscută nouă și nici internetului astfel. Pe lângă acest interviu, Oriana Fallaci vorbește și cu Farouk al-Kaddoumi (palestinian) și Ariel Sharon (israelian) și aceste părți sunt edificatoare în multe feluri pentru ce se întâmplă azi. Cu toate că genocidul nu e ceva ce poate fi înțeles...

Foarte interesant a fost și să urmăresc interviurile cu politicienii italieni din partide politice diferite, cu convingeri distincte și e satisfăcător și să urmărești modul în care Oriana Fallaci pune întrebările, dar și cum îi taxează pe cei pe care îi consideră lipsiți de umanitate, de sens sau onestitate.

A apărut la editura Lebăda Neagră, tradusă din italiană de Ines Simionescu.

#poezie

Medusa, Rita Chirian

Ramona Hărșan vorbește pe coperta IV despre „suflul retoric” al acestei cărți și l-am simțit și eu din plin. E o carte de poezie care explorează furia și puterea feminine, în acest stil destul de retoric, cu niște construcții poetice adesea surprinzătoare și acaparatoare.

fese enorme, umeri unși cu ulei

peste podul gării, gardienii buimaci ai sirenelor,

fragmentul de cer sub care mergem singuri spre casă.

pe-aici și pe-acolo, depresia cu cap de femeie.

sub urinoarele unor firme promițătoare,

figuri alungite ca sub mâna unui primitivist.

ora stațiilor goale și a mirosurilor trezite,

când ne-am putea obișnui cu moartea,

setul complet de mișcări și atitudini ușoare

care precedă intensificarea, momentul biblic (...)

care ilustrează condiția umană, unele noi abraziuni

care nu mai înduioșează (p. 7)

A apărut la Casa de Editură Max Blecher

Bestia de zahăr, Olga Ștefan

Sunt în așteptarea noului volum de poezie semnat de Olga Ștefan și care apare la editura Art (unde poetul Mihok Tamas a început o colecție, sunt tare nerăbdătoare s-o explorez). Și trebuia să mă pregătesc temeinic. Mi-am dat seama că nu citisem încă Bestia de zahăr. Este o antologie de poezie care cuprinde poeme din Saturn, zeul (una dintre preferatele mele, de fapt), Charles Dickens și niște poeme inedite (sub titlul Poezii din iad pentru serbări școlare . Mi-a plăcut mult și cred că e un loc bun unde să începi cu Olga Ștefan dacă nu i-ai citit până acum poezia. Și cred că e una din poetele noastre must-read, extrem de bogată ca teme explorate, semnificații, stil, versatilitate și lista poate continua.

Spill the Beans

predau bacovia

și cât pe ce să le spun, tata

s-a întors

acasă într-un sicriu de plumb

ăsta e singurul sens propriu

de bază

pe care-l validez

imaginează-ți că primești un buchet

de flori din fier forjat

în fiecare zi,

pentru tot restul vieții tale. (pag. 143)

A apărut la OMG Publishing.

Și noi dansăm în plase de lumină și ace, Emanuela Ignățoiu-Sora

Mi-a plăcut enorm Clinamen (CDPL) și abia așteptam o nouă carte de poezie semnată de Emanuela Ignățoiu-Sora și așteptarea a fost satisfăcută pe deplin. Și noi dansăm în plase de lumină și ace este o carte care explorează memoria și prezentul prin ochii unei femei de patruzeci de ani. Nostalgia este desigur prezentă, dar nu contraproductivă sau sentimentală, ci mai degrabă roditoare și semnificativă. În locul acelei presiuni sociale sufocante, avem o voce plină de curiozitate și deschidere pentru ceea ce urmează. Funcționează, în acest sens, și ca o dărâmare a stindardului obișnuit: că femeia, după o anumită vârstă, intră în panică. Vârsta definitorie. Presiunea socială. Desigur, au trecut mai bine de cincizeci de ani de când Susan Sontag a scris eseul acela despre îmbătrânirea femeilor ca fenomen social, un eseu în care critică modul în care percepem și percepe societatea acest lucru (mai ales în raport cu bărbații). Desigur, din nou, că îmbătrânirea femeilor este în continuare un subiect de mare interes, mai ales printre persoanele mult atacate de sexism și misoginism (care oferă valoare morală unui fenomen natural, dependent complet de sex/gen, ceea ce este în continuare deranjant și pe alocuri chiar dezgustător). Cartea, deci, nu explorează o criză, ci mai degrabă o trecere potrivită prin viață cu neajunsurile și plăcerile ei, dar și cu neputințele intense resimțite azi din cauza tensiunilor (geo)politice constante și sufocante. Este în același timp o carte blândă și pe care o resimt ca pe un testament al trecerii prin viață, întâmplător la această vârstă, cu aceste amintiri, cu aceste sentimente și nostalgii, cu aceste neputințe și mici plăceri, cu această încredere și aceste certitudini mici înconjurate de incertitudini mari date de lumea haotică în care trăim. Mi-a plăcut mult și în întregime. Și am resimțit aceeași blândețe din Clinamen, ceea ce pentru mine a fost ca o reîntoarcere acasă. A fost sublimă și din punct de vedere stilistic.

În al patruzecilea an al vieții mele

am plecat în America.

Deșertul se întindea la picioare

ca o felină de munte

În drumul nostru trecuserăm pe lângă cartiere

arse de soare

piscine golite, pereți rămași în picioare

obiecte răpuse

ca după o explozie nucleară

tinerețea în urmă, pajiști netede, strălucitoare

imaculat era cuvântul pe care îl căutam

fața de masă pe care o întindeam duminica,

la prânz,

dar acum era în America mașinile zbârnâiau pe lângă noi:

Ford Mustang, Chevrolet Corvette, Plumouth, Barracuda

trebuia să tragem aer în piept, să ne facem curaj

prezentul în față

deșertul ca o cuvertură (pag. 11)

A apărut la OMG Publishing.

Atât în aprilie. Voi ce-ați mai citit?

* Vă mai las cu ce ascult pe repeat zilele astea, un live specific al melodiei Workin’ hard de Fujii Kaze care funcționează foarte bine ca înțelegere a culturii muncii în Japonia, dusă la extrem și închegată bine în mentalitatea lui workin’ hard, ganbatte kudasai, ca apreciere și mecanism de supraviețuire presupun, dar o să fiu sinceră cu tine, nu ăsta e motivul pentru care o ascult. I just like it. Fujii Kaze vine anul ăsta în Europa, dar din păcate nu și în România, așa că vă rog să facem și noi un fandom nerezonabil ca să-l ascult și eu live. xoxo

**Îți mulțumesc că citești asta. Nu prea aș avea motivație să scriu retrospectivele astea altfel. Așa că mereu mă gândesc la tine&voi când le scriu. Sunt recunoscătoare.

Vrei să știi ce am citit în martie? Vezi aici: ce-am citit în martie (2025).