Marile speranțe: vol. 3 (I-XX)

Charles Dickens scrie o telenovelă perfectă

Charles Dickens scrie o telenovelă perfectă, din multe puncte de vedere. E și un maestru al întorsăturilor de situație, cu o proză complexă și delicioasă. Fiecare detaliu are în spate o planificare exactă și, dacă ai răbdare, dezvăluirea va fi satisfăcătoare.

De pildă, capitolul cu prima vizită la teatru și întâlnirea cu domnul Wopsle este un capitol cel puțin modest, dacă nu singurul plictisitor (mai ales dacă are o funcție comică, e mai degrabă trist Wopsle ca personaj, asta se întâmplă în partea a doua). Însă acest capitol nu e aleatoriu, trebuie să ai încredere în Dickens: e doar un pont, o atmosferă și o oportunitate pe care o deschide pentru o a doua vizită în același loc, atunci când îl va urmări Compeyson (în partea a treia) și această urmărire îl va speria de moarte pe Pip, când îl va privi peste umăr ca o stafie și domnul Wopsle îi va descrie această bizară vedenie după spectacol. Charles Dickens pune piesă cu piesă, iar tu trebuie să ai încredere că fiecare element are un scop precis; dezvăluirea va fi captivantă

.

Decepția pe care o întâmpină Pip la cunoașterea binefăcătorului său nu e o simplă dezamăgire: e o schimbare de curs. Așa cum viața sa a luat o turnură completă atunci când s-a văzut în posesia marilor sale speranțe, la fel și acum, totul s-a spulberat și l-a transformat într-un om nou. Ceea ce a fost trufie și lipsă de recunoștință se transformă treptat în modestie și gratitudine. Trebuie să ai răbdare cu Pip. Cu toate că deziluzia (ca cititor) este mare atunci când îi vedem purtarea față de cei care i-au oferit atât de multe, totuși trebuie să-l înțelegem. Era un puști sărac care se visa domn: în sfârșit această așteptare i-a fost servită pe tavă, iar noua sa viață nu s-a mai potrivit cu cea a adevăraților săi binefăcători (Joe și Biddy). În adolescență, rușinea este intensă. Caracterul maleabil. Și nu întotdeauna doar în sensuri bune. A avut și influențe pozitive, ca Herbert și Wemmick. Însă părerile celor care cântăreau sufocant de mult pentru el (Estella) i-au întărit comportamentul defectuos și l-au transformat într-un tânăr nerecunoscător, lipsit de responsabilitate și, din păcate, plin de datorii (pe care o punem pe seama absenței oricărei educații financiare, dar și a unei evidente neglijențe hrănită de așteptările viitorului).

Marile lui speranțe au însemnat de la bun început transformarea sa într-un domn, a unui individ care trăiește bine în societate fără să muncească – care, pe scurt, nu știe să facă nimic, doar să citească și să toacă bani. Lucruri la care, de altfel, Pip devenise chiar maestru, în expectativa viitoarei căsătorii cu Estella, plănuită minuțios și generos de domnișoara Havisham, conform imaginației lui Pip. Alimentată de comportamentul acesteia, dar și de a lui Jaggers. Însă, deși sunt multe lucruri pe care i le poți reproșa, căci nu s-a purtat deloc bine cu cei care au contat, nu poate să nu te încerce și o părere de rău. A fost adus aici de când era un adolescent neștiutor, a trăit atâția ani crezând că viața lui asta înseamnă, doar pentru a-i fi luat totul din nou și într-o manieră destul de brutală. Și îți pare rău poate în special pentru scopul existenței sale: să fie un gentilom care nu muncește (contrastul exact cu bietul Magwitch). Ar fi putut învăța să muncească ceva și atunci destinul său poate ar fi fost mai suportabil. Lucrurile se aranjează până la final, de altfel, însă nu înainte de a pricepe drama inițială și turmentarea prin care trece. I-a fost oferit totul, iar acum s-a spulberat.

Întrebarea pe care mi-o puneam la prima lectură era: de ce vrea Pip să renunțe la toate astea, chiar dacă Magwitch este un infractor? În cele din urmă, a muncit pentru a-i oferi lui totul și vedeam ceva nobil în asta (încă văd); îl consideram în continuare nerecunoscător pe Pip pentru modul în care era dezgustat de existența și afecțiunea lui Magwitch. Desigur, lucrurile acestea se modifică și faptul că-l avem narator pe Pip din viitor, cel conștient de toate neajunsurile sale, ajută. Însă procesul este destul de inconfortabil.

I could not bring myself to bear the sight of him, and I thought he had a worse look by daylight. (325)

(...) recoiling from him with a stronger repulsion, the more he admired me and the fonder he was of me. (335)

He regarded me with a look of affection that made him almost abhorrent to me again, though I had felt great pity for him. (348)

E prea ușor să-l privești pe Magwitch ca fiind un personaj rău: un tâlhar, nu a făcut altceva decât să fure și să stea prin închisori toată viața sa, un individ de nimic, chit că pe spuza acestuia a crescut Pip. Eu n-am văzut așa lucrurile la prima lectură. Și nici acum. Magwitch știe că ăsta e numele său așa cum știe că există, chiar dacă nu-și amintește o copilărie cu părinții săi. Este orfan și asta e toată șansa care i-a fost oferită în viață, n-a fost crescut „by hand” de o soră, fie ea și abuzivă, ca în cazul lui Pip, n-a avut un Joe binevoitor în viața ta, o Biddy prietenoasă și generoasă. N-a avut nimic în afară de posibilitatea furtului care să-i aducă, înainte de bani, o pâine în gură. Este o victimă a sistemului, a sărăciei, a societății defectuoase.

In jail and out of jail, in jail and out of jail. There, you’ve got it. That’s my life pretty much down to such times as I got shipped off, after Pip stood my friend. (342)

Și, în acest cadru, salvarea sa n-a însemnat altceva decât o înfundare și mai dezastruoasă. Atunci când Compeyson a intrat în viața lui, totul a luat-o complet la vale. A ajuns să facă fărădelegi și pentru acesta și să plătească doar el pentru mârșăviile comune. E descris ca un individ fără maniere, rău, cu o purtare teribilă și o înfățișare dezgustătoare. Manierele sale la masă, discursul, esența dialogului pe care-l poartă, convingerea vanitoasă că-l va transforma pe Pip într-un domn... Toate acestea devin insuportabile pentru Pip, iar pe mine mă întristează. Poate pentru că mereu am văzut în Magwitch tipologia unui individ needucat, cu potențial de iubire pură, blândețe și efort admirabil, dar căruia viața nu i-a oferit nici puținul pe care alții îl iau de-a gata.

It was an unhappy life that I lived, and its one dominant anxiety, towering all its other anxieties like a high mountain above a range of mountains, never disappeared from my view. (Pip, 377)

Atât de bine a știut Magwitch să traverseze viața, cu puținul pe care soarta i l-a oferit și acesta este într-adevăr cel mai nobil lucru pe care l-a făcut, chit că are o încărcătură orgolioasă. Această afecțiune l-a determinat parțial să se întoarcă la Londra, chit că plana deasupra capului său sentința cu moartea (exilat fiind, întoarcerea însemna sfârșitul). Însă pentru mine este și un al doilea element la fel de important: Magwitch prețuiește enorm libertatea. De ce, ne putem întreba (și Pip chiar o face), dacă vrea să fie liber, s-a întors unde era în pericol de a muri?

“I think I know the delights of freedom,” I answered.

“Ah,” said he, shaking his head gravely. “But you don’t know it equal to me. You must have been under lock and key, dear boy, to know it equal to me.” (432)

Pentru mine răspunsul a fost clar imediat, dar nu neapărat direct proporțional cu Dickens: cum poți fi liber cu adevărat dacă nu ai voie să mergi în locul în care îți dorești cel mai mult să fii? Cu alte cuvinte, a veni aici a fost în sine o expresie a libertății pe care și-o dorea. Dickens o pune pe seama faptului că nu există libertate fără simțul pericolului în care Magwitch trebuie că a trăit toată viața sa, deci sunt două noțiuni strict legate pentru el. Riscul a fost însă enorm și a dus la concluzia de altfel morală: Magwitch era un infractor, trebuia să plătească pentru ceea ce a făcut, mai ales că la final îl ucide pe Compeyson și devine ceea ce se și temea Pip că ar fi fost de la bun început, un criminal. Însă acum Pip nu mai este dezgustat.

A spune că este satisfăcătoare moartea lui Compeyson sună poate dur, dar rămâne valabil, dat fiind că societatea și legea nu ar fi oferit nicio revendicare, nicio pedeapsă, văzându-l doar pe binefăcătorul lui Pip ca fiind bandit. Cine era rău cu adevărat, bietul Magwitch care n-a avut niciodată o șansă la o viață decentă (de-aia și-o și dorea pentru Pip, nu doar ca răzbunare în fața societății, nu doar ca spălare a păcatelor) sau acest Compeyson care era adevărata buruiană otrăvitoare? Nici Magwitch nu e chiar morally gray, dar Compeyson este adevărata răutate (mai ales că la el ar fi existat posibilitatea alternativei), mascată sub un chip mai tânăr și mai plăcut.

Pip i-a oferit lui Magwitch două alinări la sfârșit și l-am considerat nobil pentru asta: nu i-a dezvăluit faptul că lui nu-i mai rămânea niciun sfanț și deci nu mai avea nicio șansă să devină un gentilom (cât ar fi suferit dacă ar fi aflat!) și i-a spus, în ultimul ceas, că fiica lui a supraviețuit și a fost binecuvântată de soartă, fără să-i spună despre neplăcerile Estellei.

For now, my repugnance to him had all melted away, and in the hunted wounded shackled creature who held my hand in his, I only saw a man who had meant to be my benefactor, and who had felt affectionately, gratefully, and generously, towards me with great constancy through a series of years. I only saw in him a much better man than I had been to Joe. (441)

Ruperea de Estella a venit brusc pentru mine – nu doar pentru că nu-mi mai aminteam că se căsătorește, ci și pentru că nu mai știam exact ce se întâmplă cu ea. I-a spus de la bun început lui Pip că nu înțelege sentimentul de iubire și a rămas onestă și adevărată propriei sale atitudini, cu toate că este ea însăși șocată să afle cât de mult o iubește Pip (de parcă nu o arătase suficient). Reîntâlnirea cu aceasta în ultima pagină a cărții este înduioșătoare, mai mult amară decât dulce. Într-un final alternativ și cel original, de fapt, Pip o întâlnește din nou pe stradă, după ce ea se recăsătorește cu un doctor (de data asta, e fericită). Alături de el e băiatul lui Joe care-i poartă numele, iar Estella pare să presupună că acela e fiul său și că și vechiul ei amic Pip și-a refăcut viața – ceea ce nu se întâmplă de fapt. E tragic pentru că, într-un fel, Pip se tranfsormă într-o doamnă Havisham mai blând, fără ranchiună și fără averea sa. M-a întristat această formă mai rotundă a finalului, chit că în versiunea păstrată pare să fie lăsată o portiță a incertitudinii deschidă.

It seems that there are sentiments, fancies, – I don’t know how to call them – which I am not able to comprehend. When you say you love me, I know what you mean, as a form of words; but nothing more. You address nothing in my breast, you touch nothing there. I don’t care for what you say at all. I have tried to warn you of this. (Estella, 358)

Dialogul dintre Pip și Estella dezvăluie și putința și neputința unei întâlniri viitoare de apropiere. Eu aleg însă s-o cred pe aceea a ruperii lor finale, chit că în esență Pip a rămas cu amintirea acestei iubiri pentru totdeauna și efectul pe care l-au avut marile speranțe asupra lui a fost definitiv.

“I have been bent and broken, but – I hope – into a better shape.” (Estella, 478)

I took her hand in mine, and we went out of the ruined place; and, as the morning mists had risen long ago when I first left the forge, so, the evening mists were rising now, and in all the broad expanse of tranquil light they showed to me, I saw the shadow of no parting from her. (479)

Poate că ar mai fi avut o șansă la un alt tip de viață dacă s-ar fi căsătorit cu Biddy, așa cum plănuia imediat după însănătoșirea sa. M-am bucurat într-un fel că nu i-a fost oferită această șansă pentru că nu sunt convinsă că era plecată din inimă complet și Biddy merita un bărbat care s-o iubească indiferent de circumstanțe. Există o diferență de aproape 20 de ani (probabil) între Biddy și Joe, însă la vremea scrierii acestei cărți, era o situație destul de normală din punct de vedere normativ și nu numai. Și se pot spune multe în direcția aceasta, dar Biddy și Joe au format probabil o prietenie strânsă care a dus mai târziu la o iubire naturală, ceea ce între Pip și Biddy nu s-a întâmplat niciodată, chit că aceasta din urmă avea sentimente romantice pentru el. Pip a văzut-o încă de la început mai degrabă ca pe o prietenă, amorezat și obsedat complet de Estella, cu o urmă de snobism totuși față de Biddy. Așadar, din acest punct de vedere, m-am bucurat că Dickens nu a transformat-o pe Biddy într-o domniță care așteaptă sosirea flăcăului rătăcitor, merita mai mult de atât. Cât despre Joe – s-a purtat impecabil, așa cum era de așteptat de la el. L-a salvat pe Pip atunci când a fost arestat din pricina datoriilor sale, nu doar că a plătit suma, ci l-a și îngrijit până s-a înzdrăvenit. Dickens a lucrat frumos cu acest detaliu final căci Joe este unul dintre puținele personaje care nu se schimbă, poate alături de Pumblechook care rămâne la fel de dezagreabil și odios ca la prima noastră întâlnire. Biddy s-a schimbat un pic doar pentru că a ales înțelept o dragoste mai potrivită pentru ea, dar Joe a rămas același bunuț, cu aceleași cuvinte de înțelepciune și o dăruire completă și l-am iubit încă și mai mult pentru asta. La rândul său merita o dragoste lipsită de violență, o femeie care, în loc să se teamă c-o va înjosi cu ridicarea lui morală/socială/de cunoaștere, îl ridică ea însăși, îl ajută, îl educă (ea îl învață să scrie) și merg împreună la același nivel. Sunt sigură că unii cititori vor privi însă sceptic diferența mare de vârstă dintre ei.

Exactly what he had been in my eyes then, he was in my eyes still; just as simply faithful, and s simply right. (462)

Cred că Pip a ajuns cu această ocazie și să-și aprecieze ceilalți prieteni mai bine – pe Herbert putem spune că l-a apreciat întotdeauna, cu toate prejudecățile lui neplăcute de la început că e bun de nimic din punct de vedere practic și că n-o să poată face bani sau să aibă o afacere, ceea ce Herbert dovedește cu vârf și îndesat că poate, fiind de fapt capabil și responsabil. Pip este forțat să recunoască față de sine însuși că cel lipsit de abilitate era probabil el însuși, ceea ce denotă maturitatea sa definitivă.

We owed so much to Herbert’s cheerful industry and readiness, that I often wondered how I had conceived that old idea of his inaptitude, until I was one day enlightened by the reflection, that perhaps the inaptitude had never been in him at all, but had been in me. (475)

Relația cu Wemmick a fost descrisă de asemenea foarte bine, chiar dacă prin acte în sine în principiu, iar participarea lui Pip la nunta acestuia, așa „spontană”, de parcă nici n-o plănuise, mi s-a părut nimerită și înduioșătoare. Până și pe Jaggers ajungi să-l vezi într-o lumină nouă în această ultimă parte – deși nici el nu se schimbă cu adevărat. Cu toate că pare să fie mai moale cu Pip la final.

Pe mine m-a fascinat modul în care Dickens a creat atmosfera întunecată și cum a hrănit-o treptat, treptat. Punctul culimnant a fost într-adevăr capitolul apariției lui Magwitch (din vol. 2), dar de acolo a căzut într-o zonă abisală, plină de mister și suspiciune, cu un suspans bine dozat și cu o descriere evazivă suculentă. Tragismul este de asemenea oferit în porții potrivite, în mijlocul acțiunii, dezvăluirii și evoluției personajelor. Drama vieții domnișoarei Havisham este mai bine conturată odată ce aflăm că fratele ei vitreg a fost mână-n mână cu Compeyson, iar bietul Magwitch este aici mai mult o victimă - știam lucrurile acestea, dar atunci când se fac conexiunile, se intensifică și drama.

That she had done a grievous thing in taking an impressionable child to mold into the form that her wild resentment, spurned affection, and wounded pride, found vengeance in, I knew full well. But that, in shutting out the light of day, she had shut out infinitely more; that, in seclusion, she had secluded herself from a thousand natural and healing influences; that , her mind, brooding solitary, had grown diseased, as all minds do and must and will that reverse the appointed order of the Maker; I knew equally well. (394)

Adevărata pedeapsă a domnișoarei Havisham, de parcă nu suferise suficient, a fost aceea de a-și da seama că a influențat dezastruos atât viața Estellei, cât și a lui Pip. S-a văzut în oglindă, din pricina ei Pip a ajuns să sufere în aceeași manieră. Și avea mai multă dreptate decât ar fi crezut însuși Pip, dacă ne uităm la finalul său celibatar. Cu toate că este moral încurajator și reconfortant când un personaj își înțelege și admite erorile, nu m-am putut opri din a simți o mare compătimire pentru domnișoara Havisham care a trebuit să îndure repercursiunile nefaste, morale (sigur, ale propriilor sale acte; dar nu suferise suficient?) Dusese și până aici o viață a eșecului și când credeai că nu se poate adânci mai tare… În continuare rămâne cel mai tragic personaj pentru mine. Cu toate că nici Pip și nici Estella nu sunt ocoliți de o suferință cel puțin similară: Estella cu o inimă de piatră, într-un mariaj defect cu un bărbat de toată jena, Drummle, care-i face viața un infern, aflăm pe scurt (și asta ne face să vrem să fi fost acolo, să-i urmăm transformarea, chiar dacă asta ar fi însemnat să-i privim și suferința); iar Pip, despre care deja știm. Încă o dată personajele par a fi recompensate pe măsura actelor și naturii lor.

O să te întrebi totuși, de ce am spus la început că e o telenovelă perfectă? Cum adică telenovelă? E un roman excepțional, cum îndrăznesc? Este, dar are elemente de telenovelă și ăsta nu e un lucru rău. Ci ar trebui poate să fie un moment bun de reflecție pentru aceia care se gândesc că Jane Austen, de exemplu, a scris doar romane plictisitoare despre măritiș. Păi Dickens a scris o telenovelă! Ce e în neregulă cu oricare dintre ele? Sunt niște povești foarte bine spuse, pline de umor, istețime, iscusință narativă, proză complexă, dialoguri închegate și alte lucruri asemenea. Să ne gândim doar cum sunt legate viețile lui Pip-Estella-domnișoara Havisham-Magwitch-Compeyson-fratele vitreg al domnișoarei Havisham-Jaggers-mama Estellei! E un lanț telenovelistic de-a binelea, la fel cum e și descoperirea binefăcătorului, cum este și puritatea excepțională a unor personaje sărace, dar cu inima unde trebuie, ca Biddy și Joe.

Această ultimă parte a fost intensă, misterioasă și de multe ori tare tristă, cu ispășiri cu dublu tăiș: ca salvarea domnișoarei Havisham, încercarea de evadare a lui Magwitch (personalitatea lui se transformase, căzuse în bunătate, era aproape molcom). Aici se definitivează adevăratul caracter al bildungsromanului și întotdeauna e o plăcere dulce-amară. Pentru că nu putem să nu ne bucurăm că Pip a învățat din destinul său tragic, nu putem să nu ne bucurăm că nu mai este lipsit de recunoștință, că a reluat relațiile cu Joe și Biddy, că are grijă de fiul lor și că a devenit o persoană cu adevărat respectabilă, lipsită de snobism și găgăuni. Însă, în același timp, aceste mari așteptări l-au marcat pentru totdeauna și finalul ne indică o jumătate de fericire, o jumătate de viață pentru Pip, întotdeauna cu prezența bine conturată a trecutului său: nu doar ca memento a caracterului moral pe care trebuie să-l păstreze, ci ca o absență a vieții pe care ar fi putut s-o ducă, a iubirii pe care ar fi putut s-o aibă. Sigur, lucrurile trebuiau să se întâmple astfel și nu-și exprimă nicicum regretul, însă, la fel ca domnișoara Havisham, într-un anumit sens și într-un mod mult mai sănătos și mai puțin tragic, păstrează reminiscențele acestui trecut și gheara care le strânge nu poate fi desfăcută, dat fiind că e înăuntrul lui.

Am adorat să recitesc Marile speranțe. Sunt surprinsă într-un fel să văd că nu mi-am schimbat atât de tare perspectiva asupra lui Magwitch. Trebuia să moară, într-adevăr, e de înțeles după răzbunarea împotriva lui Compeyson (pentru care, din păcate, m-am bucurat și de data aceasta, cu toate că duce la căderea morală definitivă a lui Magwitch). A fost de la bun început un personaj care mi-a plăcut și pentru care am avut multă compasiune. Nu am înțeles atunci, deși o fac acum mai bine, dezgustul lui Pip inițial – firesc, de altfel, dar pe care eu îl vedeam doar ca pe un semn al nerecunoștinței sale. Adevăratul rău și adevăratul individ dezgustător este Compeyson, în ceea ce privește profilul de criminal.Magwitch însă apare astfel din cauza manierelor sale. În timp ce Compeyson era mai dichisit, mai ușor de plăcut, și deci îi era mai lesne să înșele lumea, școlit și prezentabil – ceea ce se întâmplă de când lumea.

Iar în ceea ce privește finalul, eu sunt prea marcată de finalul original, cel în care îl vedem pe Pip este câțiva ani, cu fiul lui Joe care-i poartă numele, se întâlnesc cu o Estella deja recăsătorită. Finalul deschis propus de Dickens „I saw the shadow of no parting from her” poate fi interpretat și ca, nu i-am mai dat niciodată drumul la mână în sensul în care am fost împreună pentru totdeauna, dar și ca drumurile noastre nu s-au mai intersectat astfel niciodată. Iar eu îl citesc ca pe o imposibilitate definitivă a unei relații între ei doi, alimentată și de dialogul care aduce această ultimă propoziție din carte în care Estella îi cere prietenia lui Pip, iar Pip i-o oferă, în vreme ce aceasta îi spune: “And will continue friends apart.”

Rămân în continuare cu senzația acestei măiestrii dickensiene și cu dorința de a-i citi și celelalte cărți (voi continua cu David Copperfield, Oliver Twist și Casa Umbrelor (nu neapărat în ordinea aceasta) și te rog spune-mi dacă vrei și tu să le citim împreună și pe care.

Marile speranțe va mai rămâne cu mine încă zece ani de-aici înainte, dacă mă voi mai hotărî s-o recitesc vreodată, ceea ce nu e deloc departe de ceea ce s-ar putea întâmpla. Mulțumesc că ai citit cu mine și sper că a fost la fel de fabuloasă (re)întâlnirea cu Dickens și pentru tine, căci pe mine m-a bucurat și tulburat deopotrivă.

• Marile speranțe (vol. 1, fișă de lectură)

• Marile speranțe (vol. 2, fișă de lectură)